Identitară 1
sunt un străin rătăcit
într-un corp
a cărui singură armă e să
accelereze
cât timp merg prin creier uşor
admirând săpături şantiere vestigii
şi schele
salut viii morţii decişi
să-mi păstreze un habitat
funcţional
unuia singur
chircit într-o groapă
îi tremură degetul
pe detonator
Identitară 2
singurătatea înaintează
are pasul meu apăsat
[desigur eşti şi tu singur şi ei au fost singuri
despre asta ni s-a explicat în manuale contemporane
cu ilustraţii]
obstacolele nu o seduc mâinile-ntinse n-o obstaculează
merge cu spatele drept
cu spatele
întors către lume
îmi repetă în cap faza aia
„Când nu-l vezi soarele se ascunde
între picioarele unei femei pe care moartea
nu o mai mişcă”
:
zidul acesta de apărare
împotriva nici nu se ştie a cui
poate-a lumii ce nu se opreşte
s e d u c e s e d u c e
lent
către capăt
[lasă în urmă o flăcăruie ca o dâră de melc
din infern]
//încerc să fiu gravă frumoasă/ca poezia profundă/dintr-un salon ATI//
din mintea ei
mintea ei fabrica
şurubelniţe roşii
cu ele sfredelea-n ziduri
în special noaptea
şi cu trupul cuminte
mintea ei aştepta ca în zori
6 flori de cuie să răsară în găuri
Z
Moartea cu ochii am văzut-o şi eu.
Cu ochii tatălui meu şi ai tatălui său.
Cu ochii iubitului meu numiţi nostalgie.
Am văzut-o şi cu aceiaşi ochi am privit
casele cum se strecoară-n tăcere şi întuneric,
de frica orelor mici – orele-n care dormim şi
totul creşte-n putere.
Şi ochii mei au vrut o lumină şi au căutat-o
în ceilalţi. În ochii tatălui meu, în ochii tatălui său,
în ochii iubitului meu numiţi nostalgie.
Am privit casele cum s-au trezit chiar
şi-atunci
când nu a mai fost nimeni să le deschidă fereastra.
Orele, până la urmă, vor creşte.
Deja au vârsta tatălui meu. Apoi a tatălui său.
Apoi a iubitului meu înainte de frică.
Echipuls
Adevăratul meu adversar
nu-i realul. Nici moartea.
Este drumul zilnic acasă, urmând
acelaşi traseu interior.
Sunt întâlnirile-n care
mă cuibăresc fericită
să uit că exist (că există iubirea,
lexem bifurcat)
şi cinci kilometri de-asfalt găurit
sunt dovada distanţei. A lipsei de sens.
Prietene orb, nume drag,
distanţa
ne fă râ mi ţea ză
cât timp încercăm să scornim
limba omului singur.
Tirbuşon
celălalt bucureşti, dezgropatul
în care balcoanele slab luminate
sunt catedrale în somn,
iar faptul că ceilalţi există
mă linişteşte
*
lumea de-aici şi lumea de-apoi -
distincţia asta a fost inventată
pentru ca mâinile noastre
să nu aibă sfârşit
*
fiecare lucru e-acoperit de un geam
pe care se patinează
imaginea ta şi imaginea mea,
consternate de uşurătatea
alunecării
[de dincolo se-aude un zumzet
apoi plescăitul şi moartea
se şterge la gură]
*
ventilatorul -
tot aerul de pe lume nu mai e de ajuns
să trecem dincoace.
cu toate acestea, denumirea de vii
ne încântă
*
celălalt bucureşti, dezgropatul
şi-un autobuz pufăind
atât de aproape de cuşcă
încât nu mai spun
Plecarea din eu
Te aşteptai luciditatea să-nsemne ceva.
Să nu te împiedici în coroniţe de cabluri
artere sens aripi spini, gleznele tale să înainteze
în lipsa cuvântului a î n a i n t a.
Lucrurile nu stau chiar aşa.
Uite, siajul precede mişcarea şi,
confruntat cu lucrurile cele mai mici,
te-apucă răul de mare.
Luciditatea credeai că-nseamnă ceva.
De pildă, gleznele tale să treacă
prin ierburi de sânge. Uşor.
Altcumva.
Scrisori pentru M
1
Trebuie mult curaj să te desprinzi de singurătate.
Uneori e la fel de greu ca atunci când încerci să dezbraci
un om ars de hainele adâncite în carne.
Mult curaj. Să te ridici din singurătate şi să mergi încet
cu bricheta în mână pregătit să uiţi pentru totdeauna
că a existat focul. Trebuie să fii pregătit să te hrăneşti
de atunci înainte doar cu hrană crudă – lumina zilei
spasmul nopţilor lungi.
Şi poate dacă ai mult curaj câţiva oameni.
3
şi-ţi voi zice:
inima mea e-o pădure în care se-ascund
tot soiul de animale rănite.
într-o cameră scundă aprinzi lumina,
laşi capul în jos te sprijini de zid şi
cuţitul cade cu zgomot.
5/ post festum
în prima zi tu să bei
să bei mult
şi să scrii peste tot „Asta e”
a doua zi prefă-te că-i prima
abia într-a treia
ăla mic dintre tâmple
poate va prinde curaj
să bată cuiele
lipeşte-te de lemnul uşii
lipeşte palma dreaptă de piept
şi pe stânga
numără-n gând
fă orice
numai nu te lua
după dâra de sânge
15
mai întâi disperarea
târâtul pe burtă cu pietroiul în piept
şi pâmântul în gură
pământ mult pământ în speranţa că asta o să anuleze distanţa
că o să ajungi fără piele şi maţe
acolo unde te poţi îmbrăca în fratele tău risipitul
şi să scuipi pământul la loc
eventual să vă jucaţi adevăr/provocare
până se va înnopta
noaptea e totul ceva mai uşor
esenţialul se întoarce în lucruri
poţi chiar să-l atingi poţi vorbi
şi fratelui tău prin care simţi şi respiri
îi poţi spune
primeşte acum pietroiul acesta
stai în liniştea lui
nu se ştie când va veni dimineaţa
sau dacă am fost pregătiţi
să murim