Nu poţi fi crezut…
Nu poţi fi crezut că exişti
doar dacă spui: respir –
aburind cu acest cuvânt
oglinda din fata ta
pe care scrii în grabă cu degetul:
Evrika!
După cum nu poţi fi crezut
nici că stăpâneşti fulgerul,
strivind între degete flacăra
jucăuşe a unei lumânări
înainte de a o stinge vântul
la primul colţ de stradă,
în van crezi că adevărul
este pentru tine o carte deja citită,
numai ducându-ţi mâna la frunte,
cum ai văzut în vechi fotografii de epocă,
ori căutându-şi ochelarii cu înfrigurare…
Ia o piatră în mână, culege-o
de pe marginea drumului ,
priveşte-o-ndelung
spre a vedea încotro te îndrepţi,
spre ce unghere te trage ispita…
O vei privi ca pe o inutilă povară
pe care nu esti menit să o porţi ?
O vei înfăşura cu grijă
în gândurile vrajbei
pentru o clipa ce va să vină?
Nu mai însemni nimic, Măreţie
Nu mai însemni nimic, Măreţie,
apusă-i vremea ta, dusă pe apele tuturor Sâmbetelor,
un ciot ai rămas de care se-mpiedică
doar vreun brav băutor de votcă Stalicynaya
în aventura mereu reluată de traversare a întunericului
pentru a ajunge pe partea cealaltă...
Camera lui insalubră în care stă cu chirie, acolo e,
pe partea cealaltă, la ultimul etaj- „Asta ca sa fiu
mai aproape de Dumnezeu,
nu pentru că e mai ieftin”, zice el,
aprinzându-şi din mers un muc de ţigară
cules de pe buza ulcerată a străzii;
pe vremea bunicilor,Măreţie, am auzit, aveai mare căutare,
erai primită cu fast în Sala Tronului
şi toată asistenţa se ridica în picioare înainte-ţi.
Cât de luminată îţi era fruntea de soarele
care te însoţea pretutindeni!
Acum, iată-te sfâşiată de colţii lupilor
prădând în haită vechile obcine,
tezaure şi cimitire – laolaltă.
Iată-te pusă să scoţi bălegarul din grajduri,
să culegi căpşuni în Spania
şi să rupi bilete la toalete publice...
Mathilda
Mathilda încă-şi joacă nurii
în aşteptarea lui Verlaine,
dar el, înfăşurat în geniu,
bântuie-n rai, petrece în infern,
Verlaine le-mpodobi pe amândouă
cu smalţuri fine, inventând culori,
sedus de vechi plăceri, alcooluri,
pe la Rimbaud, mai trece uneori,
Şi pun la cale escapade-n verbe,
petreceri tainice în linişti de omăt,
şi doar vreo fulguire răzvrătită,
le-ntoarce tinereţea îndărăt,
Iconoclaşti, pe crucile de aur,
unul pe altul ei s-au răstignit..
N-au scris ca alţii doar poeme,
ci necuprinsul l-au dezmărginit.
Mathilda se mai uită-n susul vremii,
prin ceaţă, trecători răzleţi,
tot urcă-un munte fără încetare,
o, nopţi înfrigurate, dimineţi...
Dar ea doar una ştie - să-l aştepte,
să-şi facă timp Verlaine şi pentru ea ....
oglinzile s-au spart de aşteptare,
dar speră încă - nu-i târziu.Va mai spera...
Mereu
Mereu ceva, neguros sau limpede,
stă îndărătul oricărui lucru aflat la vedere, mai aproape
ori mai departe; te apropii şi-auzi cadenţa unei răsuflări,
ritmul asemănător cu al unei inimi,
un abur fierbinte la început, apoi tot mai rece
urmând ciclul anotimpurilor
îţi cercetează simţurile
şi-ntrebător te învăluie….
“Sunt elfii” - îţi spui abia soptit să nu le divulgi existenţa,
elfii acelui loc, doar ei pot sta în spatele fiecărui lucru; ei, micii regi
ce şi-au aruncat coroanele aurite şi şi-au părăsit tronurile
pentru a se juca liberi după zidurile
lucrurilor pe care le vedem din pură obişnuinţă…
Alegerea lor pentru totdeauna:
viata înapoia zidurilor impenetrabile.
Elfii, anonimii constructori
ai universului.
Lecţia toamnei
Repet în gând lecţia toamnei
pornind de la frunză,
Nu începe cu frunza,
îmi spune toamna,
ci cu propriul tău sânge,
Repet în gând lecţia toamnei
pornind de la propriul meu sânge,
Nu începe cu sângele tău,
mă sfătuieşte umbra subţire a copacului,
rarul luminii de-adevăr mai aproape-i,
Repet în gând lecţia toamnei,
pornind de la rarul luminii…
şi numai ce aud cum cerul se sparge
izbit de ora
amurgului…
Aşteptare
Va veni…
Eu spun doar atât: mai aşteaptă
într-o zi va veni,
acum e doar şoaptă ,
doar gri...
Este pe drum – caută-un semn
să-ţi ia urma -
şi încă-un îndemn ,
De la vreo umbră-n scădere,
de la vreo voce ascunsă,
de la vreo pasăre,
de la vreo frunză,
Se uită în sus,
se uită în jos –
nu ştie de cine s-asculte,
de Diavol , de Domnul Hristos,
Eu spun doar atât: mai aşteaptă,
într-o zi va veni,
acum e doar şoaptă,
doar gri...
Palmea mea, arsă...
Ce ştii tu despre lacrima zeilor?
Aici, în palma aceasta, s-a odihnit o clipă
în drumul ei spre pământ,
aici şi-a căutat strălucind intens albia,
era linia vieţii...
Ce ştii tu, iubito, despre lacrima zeilor?
Palma mea este arsă,
ca un câmp
pe care s-a prăbuşit
soarele.