Sub patima timpului
M-am pomenit deodată
Rob al timpului mereu călător,
l-am simţit cărat în spinare,
adunat într-o raniţă grea,
raniţa bunicului meu,
înţesată cu noroaiele Bulgariei,
cu ploile şi zăpezile de pe stâncile
găurite de obuze la Tabla Buţii,
l-am simţit încremenit
pa vatra veche a satului Ungurei
prins între apele Dorofeiului
şi-ale râului Vedea;
l-am simţit prizonier
în moara părăsită a boierului Burcă,
prins între lilieci, în păienjenişul
îmbâcsit cu praf de mălai;
l-am simţit spânzurat
de zidurile bisericii în ruină,
din care se mai desprind
şi cad în genunchi prin buruieni
chipuri ofilite de sfinţi
şi aripi decolorate de îngeri,
ziduri măcinate de aspre stihii,
dărâmături din care auzul mai prinde
vibraţii din slujbele în limba slavonă.
O, timp neiertător şi barbar şi confuz,
entitate pe care dureros o simţim,
dar nu ştim din care mamă se naşte,
de unde vine în goană şi trece
peste destinele noastre,
fără culoare şi gust, fără miros
şi fără urmă de sunet,
fără de moarte sau poate
pândit de negrele găuri şi el!
Demers între extreme
Mă lupt cu gândul meu
mereu mai tare
şi vreau să simt în mine revoltată
o fibră cum se-agită
şi mă doare,
un neuron încercuit de teamă
ca un străbun sălbatic îngrozit
în peştera ce-am prefăcut-o-n cramă.
Dar uitat de tot
înnobilat de soare,
în timp ce umbra,
Propria mea umbră,
Mă-năbuşă mai densă şi mai mare.
O, bun prieten,
Vino cât mai des
şi spune-mi ce e rău
din gând în faptă,
firesc preaîndoindu-te de mine,
dă-mi tablele lui Moise
să le-nvăţ,
sub mărul fericirii, mai depline!