Iertarea
Te-am luat şi te-am făcut cocoană,
Strigă supărat Vasile Lopăţel la nevastă-sa,
Şi asta este mulţumirea ta?!
Eu adun bănuţ cu bănuţ,
Ca să ne ajungă la bătrâneţe…
Şi în dumneaei dă strechea,
O arde neagra dintre picioare
Şi trebuie s-o dea la dărăcit…
Nici măcar n-ai fost fată mare,
Că tot Vasile Ciurea ţi-a luat caimacu!
Te-am îmbrăcat în aur
De sus până jos.
Dacă ţi s-a urât cu binele,
Fă-ţi, fata tatii, bocceluţa
Şi uite poarta şi şuşeaua
Sunt ale tale, că îmi iau mâna
de pe tine.
Ai impresia că numai tu eşti pe lumea asta?!
Sau poate crezi că ce ai tu
între craci nu mai are
Nici o muiere!
Nu, nepoată, este pământul
Plin de femei,
Numai una şi una,
Alese pe sprânceană,
Cu care să te însori
Şi cu care să faci o târlă de copii.
La bişagul meu de avere,
Dacă vrei să ştii, îmi iau două
Cu una trăiesc ziua
Şi cu alta mă culc noaptea,
Le ţin în puf şi în huzur,
Iar tu ai dat cu piciorul
Şi ai răsturnat şiştarul cu lapte.
Ana tăcea şi plângea.
Vecinii se strânseseră pe la garduri
Şi ascultau cum Vasile Lopăţel
O beştelea pe nevastă-sa,
Că se ţinuse, cât fusese el plecat,
Timp de doi ani, în Libia, la construcţii,
Cu Vasile Ciurea, iubitul ei din tinereţe
Unii se bucurau şi le dădeau cu sic,
Alţii îi căiau şi le părea rău,
Că se vor despărţi tocmai acum
Când aveau de toate.
Ca să potolească scandalul,
Femeia intră în casă
Bărbatu-său după ea,
Bălmăjind şi cătrănit de supărare,
Uitând, pentru moment, că era
Cu 15 ani mai mare decât ea.
Noaptea, dormiră separat.
Fiecare într-o cameră.
Mândru de el, ca întotdeauna,
Vasile se culcă în odaia a bună,
De la drum.
Ana, în cea din mijloc.
El se perpeli până să-l
cuprindă somnul.
Ea nu puse geană pe geană.
Dinspre ziuă, Ana se băgă lângă el,
în pat, îl luă în braţe,
începu să plângă şi zise încet:
îţi cer iertare şi nu mai fac…
Bine, te iert, spuse el şi oftă.
Singurătatea
Din şoseaua naţională, Mihai Licurici
Porni pe uliţa Curcanilor spre casă.
Mergea pe un drum prăfos
Ca o arie de treierat.
Pe cer, văpaia apusului
Ardea cu vâlvoare.
Norii atârnaseră un timp
Ca o sită deasă,
Apoi se risipiseră
Ca nişte gheme pufoase.
Ajunse acasă.
Gândurile roiau în jurul lui
Ca albinele în jurul stupului.
Nu-i dădeau, în nici un chip,
Pace.
„Ce a fost viaţa asta a mea?!
Nu tu nevastă, nu tu copii,
Am muncit ca un apucat
Şi pentru cine?!
Avere am… s-o mănânc cu lingura,
Plus banii la C.E.C., dar degeaba…
Cui să le las pe toate?!
Că nu le pot lua cu mine
în groapă…”
Mâncă. Bău vişinată şi adormi
Ca un prunc îmbăiat la sânul mamei.
A doua zi, se trezi târziu.
Avea capul greu
Şi sufletul mahmur.
îşi pregăti coşul cu crini
Şi voala miresei pentru
Piaţa Centrală din Coveia.
Pe seară, se duse la cârciumă
La Ilie Pintenogul, cum îi zicea el.
Acolo, auzi că vorbea tot satul,
De judecata pe care i-o făcuse
lui Niţă Barbu.
Şopteau unii că pădurarul căzuse
Bolnav la pat din ziua aia.
Comandă o ţuică, o supse
Repede şi veni acasă.
Mai trecu, o dată, pe la şcoală
Şi directorul, care îi era nepot,
îi spuse că vorbise cu un doctor
La spitalul militar şi îl internează
într-o săptămână, maxim două.
Dar Licurici îi răspunse că nu poate,
Are de muncă şi nu-l rabdă
Inima să le lase pe toate încurcate.
Se culcă devreme, pentru că
Dimineaţa trebuia să se scoale
De noapte, pleca cu speciala de patru
Cu marfă la piaţă.
La sosirea toamnei, Mihai Licurici
Se angajă zilier la Vinalcool
Şi descărca strugurii de cotă
Din camioane şi tractoare.
în fiecare seară, se întorcea
beat acasă.
Unii ziceau că dăduse în darul beţiei.
Dar el îşi aducea aminte
Că îl legase o femeie din Ţuglui.
Fusese la vrăjitoarea Leontina
Din Faţa Luncii, din Coveia,
Şi nu putuse să-l dezlege.
Umblase pe la popi şi
pe la doctori,
Dar fără nici un rezultat.
Femeia se măritase, avea şi doi copii,
Iar el stătea bătut de soartă
între patru pereţi.
„Să nu-i blestemaţi nici pe duşmanii
Duşmanilor voştri să-i mănânce
Singurătatea, că eu ştiu ce e aia!”
Se plângea el oamenilor.