O dreaptă recunoaștere

Anul acesta, revista "Ramuri" A împlinit un număr de ani încărcat de simboluri: 101. Șžeherazadei, pentru a primi iertarea regelui Șžahriar, i-au trebuit o mie și una de nopți. În acești o sută și unu de ani, asupra capului ei au atentat, dacă e cuvântul cel mai potrivit, mai mulți... Șžahriari. Să nu uităm tăierea de la subvenție, într-o primă fază, chiar anul acesta. Dar revista, în timp, a rezistat, nu o mie și una de nopți, cât i-au trebuit Șžeherazadei
să-l îmblânzească pe regele Șžahriar, ci mult mai mult, cum spuneam, o sută și unu de ani și-i dorim să trăiască o mie și unu, cel puțin, fiindcă... Regele încă nu i-a dat pe deplin iertarea și are, în continuare, greutățile ei. Dovadă că magia cuvântului e veche de când lumea și poate cea mai puternică armă din câte au existat vreodată, nu de distrugere, ci de supraviețuire.
Unul dintre premiații revistei "Ramuri" De astăzi, la cei o sută și unu de ani împliniți ai revistei, este prietenul Ioan Lascu și-mi face o deosebită plăcere să spun câteva vorbe despre el, nu știu dacă și cele mai inspirate, oricum, el merită mult mai mult decât modestele mele cuvinte.
S-a născut și a copilărit la munte, unde fiecare pas trebuie bine calculat și unde nu poți să izbândești dacă nu-ți menții același ritm.
A plecat apoi la București patru ani și s-a întors la muntele lui. După un timp, a făcut calea inversă a meșterului Manole, adică n-a luat-o... "Pe Argeș în sus", ci pe... Jiu în jos și s-a oprit la Craiova.
Aici, la Craiova, unde l-a stabilit destinul, încet, cu chibzuință și răbdare, asemeni oamenilor de la munte, deși acum e mai oltean decât oltenii, a început să construiască cu meticulozitate, nu mânăstiri, ci cărți cu valoare de mânăstire.
Fire tenace, căutător în permanență de nou, nu s-a lăsat influențat de lumea în care s-a născut (sau cel puțin așa am crezut noi o perioadă), cum se întâmplă de obicei, ba chiar, în căutările lui, a încercat o ruptură, scriind poezii moderniste, încercând să experimenteze un anumit tip de proză și scriind, constant, în același timp, în "Ramuri" Mai ales, dar și în diverse reviste și în cărți, critică literară, studii, eseuri critice, dar și critică de întâmpinare, ceea ce, după mine, este cea mai grea. Pentru cine se respectă, bineînțeles, iar Lascu este unul dintre aceia. Foarte puțini s-au exersat, permanent, în direcția aceasta. Fiindcă a-ți pune amprenta pe destinul cuiva, a da o primă notă, ca să zic așa, riscul este mare. E aproape ca și rezoluția unui judecător. Poți foarte ușor să dai o sentință în favoarea unuia mai puțin talentat și fără nici un viitor sau în defavoarea unuia cu adevărat merituos. Consecințele de mai târziu, și de partea unuia, și de partea celuilalt, ar putea fi dezastruoase. Sunt cunoscute atâtea cazuri. Vorba lui Creangă: "Nu te poți juca cu marfa omului..." Lascu însă, cu seriozitatea-i bine cunoscută, nu se joacă. Bazându-se pe o cultură vastă și pe intuiție, el scrie cu dezinvoltură și despre clasici (despre existențialiști s-a exprimat chiar într-un admirabil volum, ca, de altfel, și despre jurnalistica lui Albert Camus), despre contemporani, despre moderniști, despre generații, despre debutanți. Cel puțin din câte cunosc eu, intuiția lui critică n-a dat greș până acum și sperăm că nici de aici încolo.
Cum spuneam, ambițios din cale afară și imprevizibil, cunoscându-și foarte bine puterile, vrea să-și ia în posesie un teritoriu cultural foarte vast. Ba chiar și l-a luat. Imediat a stârnit interes și altora și chiar a apărut... Concurența. Despre ce e vorba: acum vreo doi ani, ca orice om de cultură profund, n-a putut scăpa nici el până la urmă de obsesia copilăriei, cum credeam într-un timp, și scrie o nebănuită carte, dar nu de proză, cum s-ar fi așteptat poate oricine, ci de cercetare a obiceiurilor și ocupațiilor tradiționale din locurile natale, "Tradiții care dispar", înscriindu-se astfel și în rândul etnografilor, urmând să apară în curând chiar într-un dicționar al etnografilor români.
Controversatul lui titlu, "Despărțirea de cultură", este , de fapt un apel, dacă putem
să-i spunem așa, către noi, cei care încercăm să mânuim un condei, de a ne adapta, prin scrisul nostru, la noile condiții social-economice, radical schimbate după 1990. Eu însă aș putea să spun că rămân tot la afirmația lui Călinescu, și știe și Lascu foarte bine asta, că nu poți să fii universal dacă nu ești mai întâi național.
Spirit polivalent, de o bună bucată de vreme scrie în "Autograf" Număr de număr și ne amintește de Fănuș Neagu de altădată, fără a-i copia metafora, ci într-un stil numai al lui, la o... Carte cu prieteni. Iar Ioan Lascu chiar este și un prieten adevărat.
Premiul de astăzi al revistei căreia, de ani buni, i-a fost și îi este trup și suflet, nu este un dar, un cadou care i se face lui Ioan Lascu, ci o dreaptă recunoaștere, o răsplată binemeritată pentru care, sunt convins, ne bucurăm cu toții. Eu îl felicit sincer și-i urez sănătate și mari realizări.