tot ce am
încape în două genţi
cu care să părăsesc un oraş
număr o sută patruzeci de paşi
până la autobuz
cu un bilet mototolit în palmă
nous sommes dans un pot de chambre
et nous serons emmerdés
îmi spune şoferul
de ce eşti aşa emoţionată?
mâna mea scotoceşte
după un obiect
pe care l-a şi uitat
în librăria cu o sută patruzeci de becuri
unul stins
şi un soare palid
care se clatină la geam
inima mea – un ghem de hârtie
alunecă din palma mea
în palma şoferului
şi se desface
ca un transformer
***
lumina
ajunge prin zeci de site
pe podeaua de ciment
a bucătăriei
mă aşez cu ceaşca
fierbinte în mâini
lumina de la 5
dimineaţa
în care mă simt
mereu
caraghioasă
cu părul vâlvoi
şi unghiile rupte
mototolind sub tălpi
un fir de aţă
desprins din nu ştiu ce
haină
acum nu mă mai dor
decât arsurile
de ibric
la încheieturi
***
noi nu putem fi mai mult de atât
pentru că în zece minute se închide barul
şi pentru că ţi-am văzut braţele sucind corpuri
aruncându-le la pământ
mi-ai zis că ai ucis un om
sorbeam din paharul cu cherry şi mă uitam
cum ţi se strâng muşchii de pe braţe
când povesteşti
am căutat un club de salsa
şi nu am găsit în tot oraşul
ţi-am zis că vreau să învăţ să dansez
de fapt eram doar curioasă să te văd
făcând mişcări graţioase
răsucindu-mă
noi doi nu putem fi amici
mi-ai zis
că ai învăţat salsa şi artele marţiale
ca să-ţi controlezi agresivitatea
treceam pe un pod
şi credeam că o să mă împingi peste bordură
apa sclipea întunecată la câţiva metri sub mine
Kiti-mi spusese că dacă te uiţi mult mult
poţi să ajungi în lumea aia
a obiectelor dizolvate
sau să-nebuneşti de-a binelea
câteodată sunt suficiente câteva secunde
îmi zici
că lucrurile se schimbă cu o viteză turbată
toate vor să pape ceva din noi
niciun aurolac nu e de-aruncat
ştii, echilibrul acesta e foarte fragil
dacă mergi singură noaptea pe stradă
poţi vedea blocurile întinzând braţe lipicioase
şi drumurile căscând guri în urma ta
***
oricine
de la masă
ştie că
seara asta
se va termina într-un şanţ
seara asta pasată de la unul la altul
ca sticla de whiskey
ca narghileaua
trecând prin toţi
ca un curent
pahare comune
eşecuri comune
încheindu-se toate
cu mai încearcă
oricine de aici ştie
că secretul fericirii
e sub capacele de bere
că mâine o luăm de la capăt
dar azi
acum
o terminăm
fiecare în patul lui
goliţi de toate
doar somnul
ca o pătură groasă
acoperindu-ne capul
***
nu e chiar
o pierdere de vreme
am ieşit noaptea
să văd
ploaia
de meteoriţi
m-am întins
pe betonul rece
am privit cerul
2 ore în şir
lumina mi-a desenat
corpul pe terasă
de undeva de sus
aş fi părut
conturul lăsat cu creta
la locul crimei
n-a fost chiar
atât de
fără sens
să stau
sub şuvoiul de apă
să mă întind pe terasă
şi să curgă din mine
omul pe care îl ucid
în fiecare zi
să se întindă ca o baltă
sub mine
***
toată liniştea adunată în şase ore se risipeşte
dimineaţa mă readuce cu toate gândurile
în carnea care nu mă primeşte
se scurge îngrozită din pat
şi cu mâinile tremurânde pe capac
mă aruncă afară
niciun aer de dimineaţă
nu-mi va limpezi imaginea –
creştetul se desface ca pungile de supermarket
din care să iasă toate surogatele fericirii
cu care îmi umplu serile
ceva se mişcă în stomac
mi se urcă pe gât ca un şarpe,
îmi deschide capul
ca pe o fereastră ce dă spre un zid.