A iubi
înnebunit de ridicol, aburit de himeric
cu buzele crestate de triste muşcături
urcat pe catalige de cabotin feeric
şi tânăr, totdeauna tânăr, în slip sau în armuri
cum ai putea să recapitulezi
fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare tresărire
tot ce ai putut să adori, să visezi
înnebunit de ridicol la fiecare tresărire?
Leşinat la farmecul unui cuvânt când plouă
peste lume
galaxii de cuvinte incandescente
ca un copac tăcut presimţind printre brume
foşnetul marilor ferigi arborescente
care îndrăgostit şi ce ales între aleşi
ca şerpii, cu încolăciri fluide
s-ar ghemui la uşa iubitei, pe preş
ca să implore: deschide, deschide?
înnebunit de ridicol şi trist
când vocea ta sună ca o fereastră spartă
şi trec sub tăcere şi nu mai insist
şi nu mai spun cum îţi sună paşii pe piatră
şi nu mai spun nimic despre decenţă
despre oglinzi în care obrajii par de cretă
nimic despre crispata violenţă
a dragostei prin care treci ca printr-o
baie perpetuă
nimic despre iubita cu umerii de fildeş
rotunzi, ca bilele de billiard, pocnind uşor
când ostenit şi pleoapa şi fruntea ţi-o apeşi
pe rotunjimea calmă şi pe răcoarea lor
nimic despre ciudata toropeală
când lângă ochiul tău mângâietor şi tandru
în sala de spectacole aproape goală
mâna iubitei luceşte ca un candelabru
nimic despre retina ca o lentilă arsă
şi bântuită de ecouri
ale cascadelor ce se revarsă
din părul ei de umbre şi halouri.
Ne sperie cocoşii care îşi ridică
prea puternice creste în noi; iar afară
aripile mucezesc şi se strică
şi nimeni nu le mai repară.
Copacii ştiau, foşeanu numai arareori
şi numai când le rupe vântul crengile ceţoase:
punând surdină peste trosnetul îmbrăţişărilor
am putea suna şi noi ca nişte saci cu oase
şi atunci asul de pică al resemnării
ni s-ar desena pe buze
şi gândurile, ca într-un golf liniştit,
ni s-ar revărsa în pălărie.
O, fireşte cer scuze, cer mii de scuze
pentru această clipă de melancolie
dar dacă n-aş fi fost poet, ci manechin
sau dansator pe sârmă sau orice
tot aş fi vrut să mai întârzii puţin
lânăgă iubire, cu notele după concert.
(în suplimentul „Povestea Vorbii”,
în Ramuri, nr. 8, 1966)
Calul
Calul crescuse în grădina mea
Iarna era mai greu
trebuia să-l feresc de rădăcinile duzilor
de atingerea îngheţată a soarelui
şi era frig printre mărăcinii uscaţi
noaptea crăpau ţevile de la porţi
şi coama lui foşnea ca trestiile uscate
Primăvara apele noastre veneau tulburi
sânii se clătinau pe sub bluze
el era pur şi roşea ca un sfânt din icoane
Ştii – îmi spunea el – când stau nemişcat
când cresc nemişcat în grădina ta
în jurul meu sunt atâtea urme
atâtea poduri peste apele noastre tulburi
Ar trebui să-mi împrumuţi puşca
pentru o noapte
Vorbea despre galopul lui lăuntric
despre galopul lui împietrit
Eu nu-i povesteam niciodată întâmplările mele
cu barza nocturnă
care dădea târcoale chemându-mă să dorm
în oul ei
Noi într-un fel simţeam complicitatea apelor
fertila ocrotire a nisipului
şi când călcam pe lut cu talpa goală
simţeam cât de aproape ne sunt fraţii umezi
Roata fântânii scârţâia copiii veneau de la şcoală şi se opreau să ne ceară apă sălcie
spuneau cuvinte feminine masculine şi neutre
neliniştiţi de sexul cuvintelor abstracte
şi se uitau la cal
dar în ochii lor era o înţelegere bătrână ca lumea
iar când îşi ştergeau gura cu palma zâmbeau prietenoşi
Apoi creşteau daliile mari şi grele
ca nişte oglinzi de aramă
şi câte un copac obosit se culca în iarbă
(în Ramuri, nr. 12, 1966)
Ne-am oprit
Ne-am oprit să ne odihnim
Venim de departe şi ne aflăm foarte departe
Sunt argilele noastre cam bolovănoase
argilele noastre roşcate
pline de şerpi care ard
dar cum să le spun celorlalţi şi mai ales fetelor
că am făcut dragoste pe grămezi de porumb
şi că de-atunci eu sunt porumbul
cum să le spun fără să le sperii
că trăiesc o rotaţie implacabilă
Ele dorm neclintite în picioare
în arca lor de lapte şi de miere
şi se înghesuie una în alta să se încălzească
Alături câte un bătrân trosneşte în somn
eu îl aud şi ca să-l liniştesc
imit cântecul cocoşului.
(în suplimentul „Povestea Vorbii”
Ramuri, nr 10, 1967)