Era o vreme când poezia ţinea cu toate puterile să placă şi să distreze (distragă), pe la noi găsind spaţiu primitor şi în revista de umor voluntar Moftul Român a „Pontagiului” I.L. Caragiale. Dăm citire unei astfel de poeme, în care înamorarea nu duce la întortocheate stări existenţiale, ci la blândă şi sănătoasă (auto)ironie:
Iulişka
De-ai fi de ea îndrăgostit,
O, clasic bard de lîngă Pô,
Şi de i-ai spune-o, Teocrit,
Ea ţi-ar răspunde: „Nemtodo!”
Cu versu’ţi liric sau sublim,
Sentimental sau rococo
Ai captiva un serafim,
Pe dânsa însă... „Nemtodo!”
Chiar, Teocrit, lira sa’ţi rupi,
Nu face nici un crăiţar;
Pe densa trebuie s’o ciupi,
Nu’i plac poeţii – fii husar!
Lucios ca slana de Sibiu,
Obrazul alb e ca de caş,
Iar la mijloc trandafiriu
Ca cel mai extra papricaş.
în sufletul meu de barbar
Se’ncinge-un dor bizar, adînc,
Să’i taiu din el şi cu muştar
Ca pe o şuncă să’l mănânc!
Semnată „Coco”, în Moftul Român,
nr 18, apărut Duminică, 29 iulie, 1901.