Toamna, când totul se vede
Toamna, de la fereastra mea
totul se vede.
Şi moartea se vede şi viaţa se vede,
când bunul Dumnezeu îmi trimite
dimineaţă de dimineaţă,
un stol cârcotaş de porumbei
de oraş, să mă trezească ei
din somnul privirii.
Dealurile Jiului strălucesc
pe retina ochilor mei
la fel ca Muntele Ararat,
dar ele sunt verzi, nu de piatră amară.
Dealurile însemnate de drumul
Calafatului care duce spre Dunăre,
care ne poartă spre Mare,
asmuţind către mine săgeţi
de frunze aurii, de ghimpi de Rosa
Canina şi de must dulce de porumbe
amare.
Toamna, de la fereastra mea se vede
totul mai verde, dureros de prietenos,
de la fereastra mereu deschisă spre cerul
înaltului Dumnezeu.
Din faţa ei eu ascult
croindu-şi cărări prin ureche
Dealurile Jiului
şi poteca ce ne poartă spre Dunăre.
Cărarea ce ne va purta într-o zi
de 8 septembrie, anno domini,
spre Marea cea Mare.
Tigaia ţărănească de aramă
Aseară, aseară, pe când mă gândeam
cu împăcare în suflet şi în gând
la ziua de azi,
a aterizat, cascador impertinent,
prin fereastra spartă de la etajul opt
îngerul meu gardian, îngerul Ioan.
El nu este diafan ca îngerii ceilalţi,
nu este blond şi nu are mari aripi
înţepenite în umerii săi costelivi.
îngerul Ioan este un înger micuţ,
slăbănog, fiindcă se hrăneşte
doar cu filele cărţilor mele,
dar eu îl iubesc şi-l respect
de parc-ar fi cel mai blond şi cel mai
diafan înger din Cosmos,
un fel de Boeing navigând printre biblioteci
universale.
Aşadar, aterizase aseară prin fereastra spartă
îngerul Ioan, înzestrat cu aripi micuţe,
străvezii, tricotate din fire de păianjen
de el însuşi.
Şi-a tras oţârică îngereşte sufletul
şi mi-a zis: Ioana, mâine vei găti şrapnele,
mâine vei mânca surcele, mâine
te aşteaptă porumbeii sălbatici
să le dai tainul tău de grăunţe.
Mâine, Ioana, mâine, în tigaia ta de aramă
ţărănească, bătrânească, va clocoti
viitorul lumii, viitorul meu şi al tău.
în tigaia arămie se vor croi cărări noi
spre Elada, spre Leptokaria, spre deluşorul
brăzdat de copite micuţe de căpriţe greceşti,
în timp ce tu, poetă Ioana, te vei învârti
în jurul acestor poveşti fără sfârşit
cu speranţa naivă că ştii să îmblânzeşti
războaiele şi războinicii lumii.
Şi, a adăugat uşor iritat, îngerul Ioan:
nu mă întreba de ce, pentru cine,
din ce vină doar tu, blândă Ioana,
vei purta pe umeri povara acestei
prea puţin îngereşti întrebări.
Podul copilăriei
Copilăria mea tehuie, hoinărind
printre cărţi, visând să fie stăpână
pe o bibliotecă uriaşă într-o pădure
năpădită de zăpezi
ca în poveştile Fraţilor Grimm,
mi-a dat de multe ori brânci
dintre copertele Donului liniştit
în podul casei bunicilor.
Acolo m-am împrietenit cu păienjenii
încă vii, cu abecedarele
miraculos colorate, pe care osteniseră
ochii mamei şi ai fraţilor ei.
Acolo, în podul vacanţelor am descoperit
o lingură de alamă bătrână,
lingura bunicului Ioan, şi scăunelul cu trei
picioare care-l slujea la masa de seară.
Ostenit de ziua de muncă la câmp,
bunicul Ioan îi spunea bunicii Ioana
să-i mai stâmpere pe copii, că şi mâine e o zi
de mers la treabă: care la prăşit,
care la păscut gâştele şi văcuţa
blândă, care purta totdeauna
numele meu. Prin podul copilăriei
navigam într-o luntre legănată
de amintirea bunicului Ioan,
a bunicii Ioana. Vacanţele mele
erau nesfârşite.
Mă laud şi eu lui Martin
Mă trezesc dimineaţa/ seara la ora cinci,
trecute fix. Ora la care contesa ar fi coborât
să-şi bea ceaiul. Ora la care vecinii
din castelul apropiat îşi plimbă
ogarii afgani.
Mă trezesc dimineaţa seara în oraşul
Craiova. Mă laud în oglindă
că am citit peste noapte o pagină
din Heidegger, alta din Hegel.
Beau o cafea cu aromă de junglă
braziliană, mă lălăiesc în baie,
fac şi eu ce pot prin casa mea,
prin bordeiul de porumbei.
De fapt, îmi doresc să mă rătăcesc
printre buruienile apocaliptice
dintr-o grădină străină, a nimănui,
aş vrea să mă rătăcesc printre lianele
oglinzii din baie,
să navighez prin oceanul
cănii de sticlă. Îmi doresc să fiu
un peştişor de aur, să îndeplinesc trei dorinţe
oricui mă cheamă în ajutor.
Cu toate aceste nesăbuite dorinţe
ale mele, mă laud din nou în oglindă,
mă laud lui Martin, Martin Heidegger.
Lonely George
Mileniul trei se rostogoleşte victorios
pe coate şi brânci.
Suflă şi el, amărâtul, în trâmbiţe de mucava.
Altfel, ce să facă aici şi acum?
Singuraticul George, lonely George,
şi-a dat neştiut obştescul sfârşit
cu un fir de iarbă între dinţi,
departe, departe, într-o insuliţă singuratică
şi ea, din vulcanicul Arhipelag Galapagos.
Lonely George a călătorit o sută de ani
de singurătate în cala unei corăbii.
Poate, din întâmplare, s-a hrănit cu trestie
de zahăr, şi-a dres stomacul
cu o înghiţitură de rom cubanez.
Poate a răsfoit cu mintea lui de ţestoasă
Eterna Carte a facerii lumii.
Dar eu ce mai caut aici şi acum,
în orăşelul de pe malul stâng al Jiului
rătăcind departe de vulcanii din Galapagos,
rătăcind printre cărţi străine, visând
la cărţile viitoare, sperând că le va răsfoi
cu un fir de iarbă eternă între dinţi
Lonely George?
Chiulesc de la destinul meu
Oraşul în care m-am născut acum un mileniu,
acum un veac de singurătate,
este locul în care mă plictisesc
opt zile pe săptămână.
Locul de unde încerc să chiulesc
de la destinul meu de poet provincial
s-a plictisit şi el de mine.
Lehămetit, mă condamnă la embargoul
bucuriilor mele năstruşnice.
în fiecare dimineaţă, trei cavaleri
ai apocalipsei se prefac a mătura străzile
încremenite în propria lor slavă stătătoare.
Se prefac a construi sălaşuri părinteşti
pentru căţeii nimănui, pentru pisici
vagabonde, pentru porumbeii sălbatici
cuibăriţi la fereastra mea.
Ei, cei trei, au înfiinţat şi un cenaclu
literar, la şedinţele căruia, cu vocile
lor, de chiuvete înfundate, le citesc
fiinţişoarelor fără stăpân
poveştile Fraţilor Grimm.
încearcă astfel să le adoarmă, să uite că,
într-o bună zi, siluetele lor tandre, firave,
vor locui doar împreună cu mine
oraşul de cărţi.