Acelaşi sunt
Nimic nu s-a schimbat în viaţa mea,
în casă mi se află-acelaşi pat,
Acelaşi pled întins pe canapea,
Şi aerul comun ce-i neschimbat.
Şi-aceleaşi visuri ce mă chinuiesc,
Din zori şi până-n noapte, neîncetat;
Nu râd, nu plâng, şi nu pot să zâmbesc,
Iar toamna-n geam îmi bate, obsedant.
Nici bani n-am vrut şi nici mărgăritare,
Glorii nemeritate n-am visat,
Stau într-o anonimă disperare,
De-o viaţă sunt acelaşi, nu m-abat.
Da-s stânjenit şi trist, ca-n alte dăţi,
De parcă plouă cu singurătăţi.
Şi eu
Pământu-şi poartă morţii lui,
Prin galaxia nimănui.
Tristeţea lui îndură stele
Ce lăcrimează între ele.
Pe umbra lungilor comete,
Sunt tresăriri ce-aleargă bete.
Şi sfere-aleargă între sfere
Ce-nchipuie apuse ere.
E-un dans, între lumini şi pace,
Ca pe-o armonică desface
Şi timpul greu, neînceput
Când totu-a fost ca nefăcut.
Şi eu neabătut sperând
Lumina astrelor zburând.
Aştept
Cu faţa-n sus, privind mereu tavanul
Şi gol şi fără gânduri aplecate,
îi descifrez vieţii mele vanul
Şi cum mă răscoleşte, greu, Hecate.
Mă ceartă foc şi n-are pic de milă,
Nici eu nu-ncerc să îmi găsesc vreo scuză ;
E moartea, zău,şi de ar fi tactilă,
Poate aş îmbuna-o cu vreo muză.
Dar nu se vede, nici fantomă nu-i,
Nici albă, neagră, verde, vineţie;
Măcar acum să-şi pună pofta-n cui,
Doar peste-un veac s-ar potrivi şi mie.
Nu m-am gândit, cumva, cuiva s-o torn,
Aştept să o tulească pe vreun horn.