într-un eseu precedent am găsit necesară prezentarea opiniilor, în calitatea de eminent cărturar, de fulgurant critic literar, ale lui Mihail Sebastian. Strâns asociat literaturii franceze, scriitorul nostru identifică în valorile selectate gustul pentru democrație, sensibilitatea la raționalism, biruința intelectuală asupra improvizațiilor și extremismelor de dreapta. Poezia rebeliunii contra nelegiuirilor săvârșite până în zonele moralei, simțurilor, dinamicei sociale, justițiare, filosofice la presiunea obscurantismului nu avea cum să nu-i placă artistului venit de la gurile Dunării.
Ieșirea victorioasă a Franței din primul război mondial, smulgerea ei din scrâșnetul dreyfusard, respiră aerul proaspăt al noului timp. Sebastian dorea, pe drept cuvânt, să ajungă în medii bătute de soarele marilor idealuri republicane, să vadă de aproape o realitate greu de încadrat în tiparele cunoscute înainte de intrarea noastră în fluxul european. Așa se explică, pentru cariera lui Mihail Sebastian, participarea lui la ridicarea țării în consens cu civilizația occidentală, întrupată - la nivel superior - de duhul marii națiuni prietene. Era structural interesat să atingă scopul urmărit și, din rezolvările ideației sale, să examineze mari scriitori, cu știința construcției în numele puterii de a servi drept exemplu.
Experiența afectivă, sâmburele moral, atracția stilistică din scrieri purtând semnătura lui Montaigne, Stendhal, Balzac, Gide, Proust, Montherlant înseamnă pentru Mihail Sebastian sinteza literară spre care aspira, deși magnetismul acesteia lucra diferit ca mijloace și tip de veracitate. Spuneam anterior că suntem în fața unui literat în căutarea culturii bine sedimentate. Considerații de prim ordin inspiră focalizarea artistului pe câteva idei-forță desprinse din procesele prin care trecea ca individ. Date de bază ale cursului biografic merg de la afecțiunea inițială pentru Nae Ionescu până la reacția de respingere a xenofobiei din Cum am devenit huligan.
Este cel mai concluziv reflex sub raportul incompatibilității lui Sebastian cu dezechilibrele iscate de mișcările tot mai amenințătoare la adresa vieții publice românești. Sunt, până la spasm mortal, mișcări cu caracter fascizant, legionar, antiumanist. Iar căderea în necunoscut privește o lume în care scriitorul își caută locul, tot mai îngust din cauza ieșirilor antisemite.
în secțiunea de "Perspective critice" A ediției pe care a îngrijit-o, Cornelia Șžtefănescu include și primele colaborări ale lui Mihail Sebastian la ziarul "Cuvântul", condus în calitate de cugetător de dreapta de Nae Ionescu. Este adevărat că în 1928, de când începe să semneze la ziar, mai precis din octombrie, în coloanele respectivului cotidian prevalau articole cu mai mult bun simț decât ulterior, când se înmulțesc luările de poziție fie la adresa "Curățirii terenului de râmele antinaționale" Fie contra "Ocultei masonice", când, mai deadreptul, cu referire la agresiva "Incompetență a democrației parlamentare". Dacă atunci, în 1928, Sebastian nu bagă de seamă ce se petrece în jur, motivul e simplu: orientarea fatală bătea la ușa publicației naeionesciene. Nu o frecventa încă, ci dădea târcoale. Calendarul lui Nichifor Crainic cânta de mai bine de câteva luni prohodul "Regimului constituțional". "Cuvântul" Nu se decuplează de atari formule, amână susținerea lor pentru după 1930. Naționalismul exacerbat le este comun, dovadă că protectorul lui Sebastian (încă nu-și dăduse arama pe față) laudă ideea de jertfă în numele "Adevăratului naționalism", cum și atunci cânt atacă vehement partidele politice fiindcă ar fi "Organizații clientelare", deformări capitalist-burgheze perimate. A se vedea articolul "Erezii de ". Acestor texte întocmite împotriva expresiei românești a democrației, care recompensau "Ruperea de comedia libertăților individuale", Sebastian le răspunde cu eseuri în favoarea simbolismului de inspirație modernist-apuseană, dublate de propuneri la "Heterodoxia romanului actual" Ori la "Aventura biografismului" Pe linia teoretică a gândirii lui E. Lovinescu. Paradoxal, nimeni la "Cuvântul" Nu încalcă sub o formă sau alta consemnul dat de Nae Ionescu ca să nu intervină indicațiilor restrictive față de tânărul său admirator.
Acel complex afectiv marchează puternic atașamentul față de Nae Ionescu și explică, până la un punct, plinătatea pledoariilor lui Sebastian pentru opere ireductibil "Cosmopolite" Precum cele datorate lui Proust, Gide, Claudel, Valéry, admirația lui pentru viața teatrală pariziană, sentimentul că în "Creație și analiză" Ibrăileanu, prea conservator, nu pricepuse aportul lui François Mauriac la înnoirea epicului, nici încercarea acestuia de a propune dezbaterii infiltrarea pateticului în delicatul mecanism narativ, suflul adus în exprimarea fanteziei și pasiunii de prozatorii "Plauzibil de îndrăzneți".
Așa vom identifica, pe măsura noilor explorări, punctele de plecare propuse de Sebastian în tratarea noțiunii de actualitate. Actualitatea nu este o noțiune "Compromisă" Dacă nu o suspectăm de diletantism și superficialitate. Când dădea la tipar eseul "Ieri, azi, mâine. Document, critică și actualitate", apărut în "România literară" Din 7 mai 1932, el știa că realitatea, rămasă în umbra politicului, trebuia reabilitată. Fără să simplifice conceptul, acumularea de circumstanțe perisabile, alege "Documentul de viață, documentul mărunt, zilnic". În lumina rece a recoltei de "Motive directe" Selectează pe cele esențiale. Eu discern în modalitatea de percepere, deloc învălmășită cu aspecte torturate de imediat, afirmarea reacției cumpănite la evenimente, la documente, cărora le adăugăm câtimea noastră de susținere sau de respingere. Cu disciplina impusă de jocul de oglinzi paralele, Sebastian privește romanul ca pe o ficțiune ce redevine realitate. În mod evident Nae Ionescu nu se lăsa înșelat. Dorea să tolereze respingerea tradiționalismului, nu actualizarea lui, cum se pretindeau naeionescienii, considerându-l pe Mihail Sebastian destul de pur, de insuficient călit în polemici de presă ca să-l scutească deocamdată de agresivitatea acoliților în căutare de trambulină. Pe de altă parte, oricât de personale sunau ideile viitorului romancier, conta, decisiv, ca în mișcarea generației tinere să se audă voci moderat eretice, salvate din conflictul fără ieșire cu "Adevărurile de fiecare zi ale romanului". Sebastian părea să încurajeze iluzii în răspăr cu "Fatalitatea de a fi evreu".
Să revin la colaborarea lui Sebastian în coloanele ziarului "Cuvântul" Și la schimbarea profilului gazetei după noiembrie 1933. Nu-i va fi ușor intelectualului evreu să constate că generația din care făcea parte, cu ai cărei fruntași era bun prieten, începuse, disimulat la început, pe urmă fățiș, să se alăture legionarilor. Lua sfârșit o fertilă perioadă de normalitate. Repudierea nu va fi reciprocă. Însă e de menționat că în toamna anului 1931, după călătoria întreprinsă la Paris, Sebastian, abia întors acasă, îi comunică profesorului și mentorului său intenția de a considera prin mijlocirea unei cărți calitatea sa de evreu față cu tot ce confruntă neamul său. Cu acea ocazie îi cere lui Nae Ionescu o prefață la care, creștin ortodox fiind, dar și om cu preocupări teologice, acesta a promis un răspuns favorabil. Numai că prefața s-a dovedit un pamflet cu caracter antisemit. De unde, pe cale de consecință, Sebastian a pus capăt prezenței sale în paginile "Cuvântului" Și prieteniei neclătinate de imperfecții cu Nae Ionescu.
Cel care publicase preț de șase ani în coloanele unui ziar de tonalitate accentuat naționalistă fără să se încarce cu zgura lui nocturnă trăiește, pe neașteptate, un cutremur apăsător. De ajuns o clipă și se petrecuse un atentat la iluzia, la himera că nu se înrobise delirului xenofob. Că fascinația pentru Nae Ionescu fusese suficientă ca loc de refugiu. Probabil, fumegările antidemocratice ale profesorului ar fi trebuit să prevină în Sebastian minimale rezistențe. Pe romancier sensibilitatea sa gânditoare îl derutase; oricât de incredibil poate suna până la un punct, Nae Ionescu îl asigura că operează cu "Descifrări" Iar decantarea lor nu are cum lua caracter clinic, în linia politică și moral-religioasă.
Pe-atunci, între 1927 și 1933, Sebastian văzuse, în stare născândă, finalizarea spirituală a unei marcante personalități. Nici că visa la inconsistența acesteia. Fusese Nae Ionescu cel care pornise la afirmarea unui model pentru ca sufletul românesc să exorcizeze răul, să respingă compromisuri înșelătoare? În pofida inteligenței disociative, Sebastian asta crezuse. Curentul de aer prielnic nu oprea planta toxică să prospere. Dimpotrivă, trecea în ochii multora ca prezență de prim rang. Abia după 1990, Alexandru George, Z. Ornea și Marta Petreu au demonstrat că atât cursurile dar și conferințele pentru marele public ale lui Nae Ionescu sunt departe de a fi rodul meditației originale. Câteva din proiectele naeionesciene mai concludente nu sunt duse până la capăt. Dincolo de intenții, frecvent discursive, închipuirile vor fi stigmatizate de irealitate. S-a spus că de vină au fost circumstanțele, mai precis decesul gânditorului, petrecut la 14 noimebrie 1940. Boala a curmat râvna făptuitoare. Fapt este că izvoarele contribuțiilor ideologului naționalist contrazic orice întâlnire cu ideația personală propriu-zisă. Astfel că, luat drept călăuză, Nae Ionescu dispare înainte să tipărească acel capitol esențial al viziunii sale psiho-sociologice despre care s-a vorbit atât de mult.
Dar până la epocala descoperire de după 1990, Mihail Sebastian nu avea cum să nu fie saturat de cultul instituit, deloc întâmplător, de mișcarea legionară în nume propriu, inclusiv pe canale colaterale, generatoare de "Atmosferă". Șži aceasta deoarece copleșeau pe oricine afirmații admirative, precum cea a lui Mircea Eliade, potrivit căreia tinerii au în față "Singurul cap filosofic al generației sale".
Adversitatea demonstrată de cel admirat până la un punct la adresa evreilor, confirmată de prefața sa la proza "De două mii de ani", schimbă radical relația între Mihail Sebastian și Nae Ionescu. Negru pe alb acesta își provoacă admiratorul relevându-i esența distrugătorului său antisemitism. Iată un citat fără izbăvire tenebros: "... Evreii suferă desigur; dar vina este numai a lor pentru că, de când există, ei nu au făcut decât blestemății".
Asemenea enormități xenofobe, abundente în textul introductiv, l-au convins pe Sebastian că adoptase un drum greșit în comunicare, prin numeroase fire, cu omul pe care l-a proslăvit, în care a crezut. Ostentația cu care Nae Ionescu își încorporează halucinațiile otrăvite în numita prefață, îi cer fostului emul să-și caute chemarea în tânăra care se distanțase de extermismul șovin.
Negativitatea "Sentinței" Despre destinul evreiesc modifică nu doar registrul confesiv al lui Sebastian cu privire la etnia din care făcea parte cât însăși asumarea tipului de expresivitate reflexivă și autoanalitică prin care se proiectează pe sine. Dispare lirismul identificat de scriitor cu senzualitatea pe timp de vacanță (vezi formula în care redactase microromanul "Femei") ca să apară alt tip de scenariu. Unul marcat de istoricitate, pe potriva experienței trăite de autor din clipa în care "Devine huligan". Adică plămădit ca om de creație și cetățean, la mare distanță de nostalgii lacrimogene, în beneficiul orgoliului de a fi, simultan, "Om de la Dunăre" Și iudeu.
Acum se constituie trama densă a ideației din "Jurnal". Nu doar în spațiul interior transpus/amplificat de stările de conștiință. Sub crusta notației diaristice percepem drama individului, îi descifrăm fizionomia de om rănit. Memoria reține, pe fond riguros psihologic cumva proustian, afrontul primit, dezechilibrul generat de absența planului compensatoriu. Este, dincolo de auspiciile crude ale unei lupte inegale cu acțiunea Gărzii de Fier, găsirea acelui temei consolidat, amplu construit prin oferta câtorva mari scriitori din toate colțurile Franței la adresa noului venit. Cam în același timp B. Fondane, alias Benjamin Fundoianu, salută înțelegerea cu care era primit în cercuri publicistice și editoriale pariziene pentru daruri de care abia aici devine conștient.
Prin urmare, la finele lunii octombrie 1933, aventura lui Mihail Sebastian, sintetizată de prefața lui Nae Ionescu, se încheie sever, fără nici o disimulare. Tot ce va întreprinde pe viitor câștigă valențe eseistice întoarse spre literatură, la conținutul ei primordial orientat, mediat de viziunea umanistă, singura alocată de artă compatibiliotății/incompatibilității moralei cu istoria. Prin prisma impactului dictat de tiparul narativ sau de cel resorbit în comentariile critice, Sebastian unește într-o singură asociație trecutul cu prezentul, stilul monden cu cel realist și, deosebit, "Boala sufletului" De care pomenește Tudor Vianu cu înaintarea muzicală către domeniul deciziilor, simțămintelor, variațiilor eului, situat de Pompiliu Constantinescu pe axa strategiilor "De ruptură".
Din trăirile prilejuite de recenta experiență existențială Sebastian păstrează tonul liberator al limitelor încleștării cu înșelăciunea, răceala iernii simbolice în care intrase, constanta suferinței, dureros grefată în carnea ființei morale. Plonjăm într-o biografie asaltată de penitențe.
Cine a citit în paralel, cum am procedat eu, "De două mii de ani", "Cum am devenit huligan" Și "Jurnal" Are, pe măsură ce se reproiectează în exterior, același tip de relevare a damnatului, iar în fundal, același tragic povestitor. Gâtuit de rele surprize, de umiliri dezlănțuite cu sălbăticie. Deși fiecare situație are unicitatea ei, mai gravă sau pur și simplu neașteptată, Mihail Sebastian știe să-i confere, pe lângă sursa de nefericire, câtimea de vibrație pentru ca degradarea interlocutorilor să-l deconcerteze pe cititorul neutru. Zona distinctă aparține dialogului dramatic cu primejdiile urâtului.
Sebastian gravitează în scrierile sus menționate în jurul apăsării torturante, are pe întregul cuprins al situațiilor intercalate în scenariu abilitatea să le găsească în necinste, dezavantajul descifrării continue, un fel de a alterna presimțirea cu restriștea, uitarea de sine cu sângerarea. Scriitorul cedează, în atari condiții, locul corespondentului misterios cu care își dă întâlnire. Ale cărui reflecții definesc "Nodul de conflicte ce mă leagă de lumea românească". Aici e patria, fabuloasa pulsație a ideilor în mirifica priveliște: "Voi vorbi despre Bărăgan și Dunăre, ca de ceva care îmi aparține nu juridic și abstract, prin constituții, tratate și legi, ci trupește, prin amintiri, prin bucurii și prin tristeți. Voi vorbi despre un spirit al acestui loc, despre o anumită inteligență specifică acestui climat, despre luciditatea pe care am deprins-o aici din lumina albă a soarelui de șes și despre melancolia pe care am descifrat-o în peisajul Dunării, care se lenevește la dreapta orașului, în baltă". Contrapune strigătul de iubire, cu aura lui trează, zbârnâitului brutal din "Jurnal". Sonoritatea acestuia mușcă frunza, deconspiră vexațiunile suferite pe parcursul deceniului trei, în toate denivelările și puterziciunile unui incredibil câmp de gunoaie.
Scrutarea acelui real structurează scriitura, o înscrie între temporalitate și primatul agresiunii fascizante de fiecare zi. Din imediatitatea gestului decurge revendicarea acordului deplin cu "Neamul valah" Și cu valorile ce îi tutelează resursele: "Mi se pare mai urgent și mai eficace să realizez în viața mea individuală acordul valorilor iudaice și al valorilor românești din care această viață este făcută, decât să obțin sau să pied nu știu ce drepturi civice. Aș vrea să cunosc bunăoară legiuirea antisemită care va putea anula în ființa mea faptul irevocabil de a mă fi născut la Dunăre și de a iubi acest ținut."