însoţitoarea
Se ţine de mine la o oarecare depărtare
Ca o asfinţire îndelungă
Oglindită
doar de pleoapele voastre când trece
Căci de aceea simţiţi voi aşa
Un fel de pudoare
Un nod în gât
Şi strângeţi în pumn ofilite
Batistele
Bancnotele
mănuşile
tot ce până astăzi vi s-a dat
Şi vi se va mai da.
Iar după ani
Rana deschisă e-n acelaşi loc
Dar nimeni să tragă înapoi tăişul din ea
Nimeni odată cu lama
Să facă să lucească voia sa.
Iar însoţitoarea se prelinge încet
în pas cu mine
Nevăzută
ghicită doar din încruntările voastre
din tot ce îmi ascundeţi.
Şi din tot ce vă place
că şi plăcerea asta a ajuns o ruşine
şi nu mai poţi să urli de dragul ei.
Vă-ntunecaţi la faţă
vă chinuiţi cu înfrânarea
zilele v-au ajuns un coşmar
vă abţineţi şi-n somn
Când atât de bine v-ar cădea să mă faceţi bucăţi
bucăţi-bucăţele
iar prin asta
spaima voastră de-a sfârşi în lacrimi
să se mai spele.
Daţi mereu din cap că nu îmi vreţi răul
temându-vă şi de mila din voi
Că-n revărsarea ei
v-ar purta atât de departe
că n-aţi mai şti cum să vă întoarceţi.
Iar acolo
Prin străini
s-ar putea să daţi de pomană
împuţinându-vă şi aducându-vă aminte
că fiecare zi se umple cu o pâine
nu ca aici
cu hârtii
care sunt calde
nu proaspete ca pâinile
Căci sunt aceleaşi hârtii
Ajutându-ne să existăm
am fi nimic fără ele.
Şi nu mai avem nevoie pentru însoţire
decât de umbra depărtării
care să şteargă de pe faţa noastră
nu de pe una singură
ci de pe toate feţele
orice urmă
ca nimeni să nu ne mai caute.
Dedicaţia
Mi s-a dedicat o poezie.
M-am speriat.
Era de bine.
Scria acolo că eu vorbind
De dragul frumuseţii
Debitez doar neadevăruri.
Asta ca lumea să mă asculte
Să nu plece de lângă mine.
Aşa i-aş ţine eu pe mulţi alături
Inventând noian de întâmplări
Cu oameni şi cânturi
Cu oraşe vii
Şi cu fantome tot vii.
Şi zice poemul închinat mie:
în cuvintele orbului
iubita lui ca o umbră nemiloasă
e atât de frumoasă
Că-ţi vine îndată să porneşti în căutarea ei.
Te opreşti însă după zile şi nopţi.
Aburul dintre tine şi ea
e atât de des
Că pasul tău şi ochiul se scufundă.
Aşa stau eu
Cu poemul dăruit în braţe
Scoţând din vorbe fumul prin care
Oameni veniţi să mă mai iscodească
Se ciocnesc între ei
scrâşnesc din dinţi.
Se abţin cu greu
Dar îmi zâmbesc
Siliţi de noaptea ce nu mai coboară.
Rugăciunea
Cum stă neclintită pe banca din faţa blocului
Cu mutra ei scufundată
Ai crede că se roagă
Iar dac-ar fi să se ridice în picioare
s-ar dezdoi cu banchetă cu tot
ca să rămână ţintuită pe lemn.
Se roagă, ai zice,
îşi imploră în tăcere zeul
îl cheamă
Iar el vine pe neştiute
Nevăzut
Câtă vreme ea se prăbuşeşte în ţărână
A spălarea picioarelor lui.
Care însă nu se opresc
Şi nu e mână în jur
Să zugrăvească icoanele mersului
Ca şi lui să i se-nchine omul
Şi câte zări atinge
Tot atâtea să-nalţe biserici.
Ai zice că vorbeşte-ntr-adevăr cu cineva
După cum i se mişcă buzele
Acolo jos
în praf
Şi după cum nimic nu se aude.
Nu i se aude o şoaptă
în schimb se vede
o umbra cum curge din ea
Prelingându-se pe sub băncuţa de lemn
Şi îngroşându-se
Cu fălcile larg desfăcute
Şi pumnul meu spart
în dinţii ei de aramă.
Foşnetul hârtiilor
M-au ascultat. M-au transcris. M-au memorat.
Glasul mi l-au sigilat
în nişte blocuri de gheaţă.
Mi l-au arătat.
E ca un fluture în chihlimbar
Parcă ar bate din aripi.
M-au ascultat
stafie să par de cuvinte
Doar de cuvinte.
Mi le-au săpat pe nişte discuri nerotitoare
în stare a mă ridica în aer
dar nu la cer.
Discurile de altădată se roteau.
Aveau o gaură la mijloc
Şi se uitau cu toată gaura la tine
Iar în jurul ochiului aceluia
Se învârteau ca-n jurul soarelui.
M-au ascultat din naosurile lor secrete.
De la distanţe mari
Au pus urechile pe mine
Zi şi noapte
Ca să nu le scape nimic.
Simţeau că foşnesc indescifrabil.
Foşneam o sumă mare de bani
Fata nu scotea un suspin.
îi lua iar banii dispăreau în adânc.
Frumuseţile sale de fiară
Lăsau în jur numai abisuri.
Iar naosul urla la mine:
Că ce-am urmărit prin asta
Că e un cod la mijloc
Să le dezvălui cifrul până mâine
în caz contrar...
A fost o coală de hârtie
Un poem
A foşnit îndelung
Ea l-a citit
Apoi l-a înghiţit într-o clipită.
Au pus urechea pe mine
Şi-au culcat timpanele şi peste ea.
Zbierau mereu că ei ştiu totul
Au oameni
Au unde invizibile şi au corpusculi
de ce nu mărturisesc de bună voie?...
îi ascultaseră şi ei toţi iubiţii
voiau să mi-i dea pe o listă
s-o strâng cu uşa
să nu mai foşnească cu alţii.
Erau în stare sub tortură
Să-mi smulgă poemul înghiţit demult
Să smulgă şi-nghiţiturile ei
De floare carnivoră
Cu versuri picurându-i pe buze
Singurele boabe de sânge
Pe care nu le devoră.