Prezentare şi traducere din limba italiană de George Popescu
Rosario Lo Russo este născută la Florenţa, unde trăieşte. Licenţiată în Litere Moderne cu o teză despre Istoria spectacolului la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Florenţa, cu titlul „Protagonista lui Pirandello. Mituri, personaje şi roluri”; câştigătoare a „Premiului Naţional Luigi Pirandello”, conferit de Centro Nazionale di Studi Pirandelliani din Agrigento, în 1992.
Poetă, traducătoare, eseistă, lector-performer, actriţă şi profesoară de poezie, se ocupă de poezie, de teatru şi de raporturile dintre cele două arte, de dramaturgie, literatură teatrală şi literatură comparată modernă şi contemporană.
A publicat următoarele cărţi de poezie: L’estro, Firenze, Cesati, 1987; Pasifae e Trasfigurazione, în Poesia, V, 49, martie 1992; Vrusciamundo, Porretta Terme, I quaderni del battello ebbro, 1994; Sequenza orante implorazione derelizione derelizione implorazione, Firenze, Gazebo, 1995; Sanfredianina, în Poesia contemporanea. Quinto quaderno italiano, Milano, Crocetti, 1996; Comedia, Bompiani, 1998; Dimenticamiti. Musa a me stessa, Edizioni Canopo, 1999; Melologhi („Melologuri”), Edizioni Emilio Mattioli, Modena, 2001; Lo Dittatore Amore. Melologhi (libro + CD audio), Milano, Effigie, 2004; Crolli, Trieste, Battello Stampatore („Libretti verdi”), 2006; Io e Anne. Confessional poems, volume di poesia con cd audio, Napoli, Edizioni d’if, 2010; Nel Nosocomio, Transeuropa, 2011, „Poema” 1990-2000 (antologie), Arezzo, Editrice Zona, 2013.
*
într-un poem-predoslovie al uneia dintre ultimele sale culegeri (Io e Anne), auto-denunţată drept Jurnal. Cartea experienţei ori mai degrabă Istoria vieţii mele, Rosaria Lo Russo, poetă – sau poetară, cum preferă – îşi conturează, ŕ rebours, un traseu biografic. Şi în care ceea ce izbeşte provocator este dezinvoltura cu care îşi fixează, pe etape, trupul şi chipul; nenăscută încă, era „O bebeluşă minunată:/ cu bucle blonde şi ochi verde-azurii…”, pe scurt, „O păpuşă”, falsă, fictivă, trecându-şi în revistă, ca într-un monolog cu valenţe terapeutice auto-depresive, momente crucial-umorale ale unei în-fiinţări în care trup şi suflet, carne şi spirit se află într-o statuată coalescenţă.
Anne, un alter-ego închiriat în tentativa sa de legitimare necondiţionată a poeteselor între egali, este Anne Sexton, marea şi nefericita poetă americană pe care a consacrat-o publicului italian nu numai prin traduceri şi care, alături de antica Saffo şi de compatrioata Amelia Rosselli, rămâne un punct central de referinţă în aventura sa literară.
Cu o vocaţie a scenei, quasi-nativă pe aceeaşi linie autobiografică, autoarea suspectează, în regim teoretico-estetic, preeminenţa scriiturii în faţa oralităţii şi, acuzând, încă o dată, ca fals şi injust raportul în mod tradiţional instituţionalizat dintre un Eu/ masculin ca Subiect Activ şi un Tu/ feminin, ca Obiect Pasiv, propune, ca motor procesual şi catalizator al poeticităţii, un praxis: punct de întâlnire între Voce, ca actant narant prin excelenţă, şi Corp („Mâna care scrie”) ce investeşte întregul fiinţial, de la „Desenul” Fizionomic, resort al erosului, la lăcaşul minţii, responsabil de cele spirituale şi raţionale ale unei Identităţi, recuperate astfel în integralitatea şi integritatea ei constitutivă.
Triptic fabulos
pentru Chandra
Trebuie totuşi să se ştie că nu mai există în ei nici memorie, nici fantezie, ci o putere a simţurilor, o capacitate de a se folosi de funcţiile simţurilor, cu atât mai mare
cu cât sufletul lor e mai străin raţiunii şi e pe de-a întregul fixat şi încredinţat trupului său, ocupat doar de simţuri şi de mişcări.
Guillaume de Saint Thierry, De natura corporis et animae
Vraja Rosaspinei
(Cvartet bivalv antedatat din trăirea câmpenească pe pedale – mea culpa – prin natura naturans)
Tacă-se pe veci veselele mele gâşte de muze cântătoare:
mă încumet să compun natură moartă cu pepene şi mare
mai mult pepene galben şi pâine mai mult un infante ucigaş cadavru
prin crăpătura radioasă ce-a apărut în inima tânguitoare:
era o zi de trei lustri de iunie, îţi aminteşti?, şi chemam
chemam pe oricine putea să asculte anunţul meu de altar
ca strigăt otravă în tumultul de leandri roz străjuind autostrada.
când se coboară acolo unde miros reziduuri moi de păşune pentru vite,
vreau să ţi-o povestesc.
Aşadar a fost cam acum douăzeci de ani a fost
în amestecul de august când vreascurile se duc la răcoare
când geambaşii de pepeni au ridicat însângerată
o felie iute greu veştejită (ca pe un) trofeu macabru
din cauza relei înţelegeri a neînelegerii sensului arhaic de marketing primitiv
ştii, scumpa mea, de crăpătură şi pepene de ca nimeni mai nătâng e
şi era tăietură de ţeastă tribală sau scalp chel de prostituată neagră
era tivită cu albitură ca un dos de salamidă congelată
sau verzuie ca burta de şopârlă spintecată era era în fine materie făcută
bucăţele, vomitată,
semincioarele atârnând păreau sprintene furnicuţe iubitoare de ţârâituri
în timp ce fac speculă de măruntaie de burtă de şopârlă asta era
risipite moi pe pământ
mai alb vierme ce înaintează pe asfaltul lipicios printre rahaţii
de pescar în trecere
– iată – pe acest compus se răspândeşte aspră duhoare de staul.
Ce mai rămânea atunci din vacile tale sacre, prostuţă fetiţă? Şi totuşi
şi totuşi asta ne înfierbânta.
Ce mai rămânea din teatrul tău, al celor patruzeci Gopi în fugă de cele două-trei-mii de degete ale lui Shiva? Iubire,
iubire, câţi suntem, câte braţe, câte picioare, câte urechi, câte feţe! Ele
păşteau asasine pe margine din exces de precauţie, cu privire inocentă, de aşteptare, iar
a mea
a mea tristă legendă, cu a mea tristă reputaţie proastă, se risipi pe-aici în o sută
de ochi ai Famei.
învelită-n stufărişuri, eroină de capă şi de spini ca ipocriţii
de Pagi cu mantale ce-am văzut, despre mine s-a născut legenda infamă
şi o sută de spade
şi mulţi tineri au încercat să străbată stufărişul
o sută de ani pătrunzând limbii trandafirii ai Aurorei – cu înălţări puternice
de zori, se-nţelege –
însă rugii îi reţineau ca şi când ar fi avut şi ei
mâini şi cleşte şi mulţi, mulţi pe care vraci maniacali îi cultivau şi se agăţau
şi mureau cu toţii ca nemernicii! Ah, arcane iubirilor forţate! Iar ea în somnul
artificial cu
gura încleiată centenară molfăia:
„O seceră de lună aspră:
gumă arabică de casă, ce ştii de asta?
Chef de sabie mârlănească a unui calif
trezeşte în mine simţul răsurilor.
Păsărea turtită ce te faci de cuib?”
Astfel cu nesimţire socotea silabele în acel moment frumoasa adormită asasinată
şi-a fost cumplit a fost cumplit cu-adevărat şi după o sută de ani de morţi căsăpiţi, iată, ea se trezi singură.
Şuşotitul morţilor mei în sfârşit tăcea.
îţi spun povestea văduvei negre.
Pe urmă voi traversa bariera imunitară a rugilor şi a fost şi a fost
grav jupuită tânăra doamnă mâna ce apucă
un ciorchine negru zdrobind în prostie fragilele prăzi
zemoase de-acum neobosită neapărată îşi ducea pădurea la gură.
Scuipă cu drăgălăşenie din ciorchine, în ciorchine strecura vertical
neagra licoare vertical de-a lungul mânuţei albe
acea dulce acidulată şiroire de drupă strecura preludiu barbă-albastră
al nenorocirii zaharisite: umflată, violacee, monodică
invidie a zeilor. Ca să ţină la adăpost de ocările soarelui.
Prin urmare o ştiai lungă şi tu prin vara morţilor
ca despre cel ce aiurea şi-a făcut luna ticăloasă doică
sub privirile tuturor –
pe alte drumuri, peste alte drumuri, decât acolo,
printre acei tovarăşi de ospeţe la ora şapte ce dănţuind jucând am fost cu mine
am fost
cu toţii de acord,
când desfăceam smochinele pentru a le lipi în albumul
cu figurine în timpul slujbelor negre ale stăpânilor noştri şi după-masă
în haină cu coadă
sângerândă
mergeam la popicărie
cu poştaşul jurnalistul şi chiriaşul şi anchetatorul.
Aşadar acum, deşi amanetată, clonez în cuvinte amăruiul câmp ce mă scaldă, huzurul e bine totuşi cu interdicţia superstiţioasă de descărcare abuzivă
din Tavor în Tabor ori oraculare
de vane schimbări chinezeşti (îţi aminteşti comedianţii?): nu:
acum urâta şi iubita să stea cu tine numai cu tine în imaginea imanentă
să stea cu tine în toate deşeurile mirositoare covor de mângâieri mirositoare ori coji
de măsline uscate şi
capere şi dealuri şi greieri şi culmi golaşe, să stea cu tine, numai cu tine, cântec
„Că viaţa asta am iubit-o pentru tine
Mobělă făptură generoasă,
leşinai la nesfârşit
pe părul tău trandafiriu.
Preţul vieţii ta-
le nu-nsemna nimic pentru mine:
te întorceai mereu ca şi-nainte,
inabordabilă tuturor, în afară de mine”.
Astfel asediul semnelor supravieţuitoarei companii mă îmbăta: cu ea,
am devenit complet nătângă.
Cu obişnuita hămesită fericire în câteva zile, dar luminoase şi lichide, încercai să renasc de jos
în acest stufăriş plin de broaşte păienjenişuri seculare şi fără sărut de făt-frumos. Încinse mănunchiuri de ciorchini
de sacrificiu îmi aduceai şi cupidoni de mare mi-am văzut mâinile
în sfârşit agăţându-mă pe mine agăţată de pământ, cărnurile dilatate şi damf de flori
flori cărnoase în ciudate
accente cam aproximative, respectuoase şi erau cupole ca brioşele, calde,
genunchii mei îndoiţi
m-am văzut pe mine însămi fericită între ferigi printre ferigi supravieţuitoare, sunt
un stejar uriaş cu frunzuliţe dantelate străluceam ca ele la înrudire în timp ce trenul
la răscruce atinge pe Excelenţa Sa iar floricele iubirile sunt frumoase de muşeţel şi
garofiţă şi totul pe pământ mişuna ca o îmbuibare în familie: uneltire ascunsă,
uneltire de corzi, hazardată uneltire, şipci tranşate
resturi de lemn-dulce, cu nesfârşită blândeţe stricai tu probele, îmi plăteai
mântuirea la negru,
depuneai în favoarea mea. Cu lentă devoţiune, un pic leneş ca totdeauna,
îmi puneai lac de mare la unghiile picioarelor, ca atunci când schimbai
noaptea divinităţile.
Asediul semnelor tale mă îmbăta: cu tine am devenit în totalitate adevărată.
Prinţesa pe bobul de mazăre
(vrea să-şi umple mamelele cu laptele milei şi să pătrundă în grădina iubirii sale hrăpăreţe)
Uneori dintre tăieturi dintre crăpături dintre spirale
se întrevăd grădinile geloase de dincolo de Arno,
sunt insultător de mândre acele grădini tainice
precum această blândeţe pe care mi-o redescopăr nenaturală şi numai a mea.
Curent ori adiere la inimă nu ştiu însă mă arăt tremurând
în deschizătura fericită a grădinii Serristori, timidă, hotărâtă şi ea.
Foiesc de nelinişte gâfâi şi mă clatin, neîncrezătoare în ea
ca o idee lumină de avertizare ce-mi şuieră în pântec şi-l sloboade
ori ca în cap dacă mă răsucesc brusc se face o uimitoare sinuzită
plăcerea aceea caldă a durerii ce-o simt un pic apăsătoare la pântec:
sfânt învechit cu două-trei mii de ochi-sfârcuri de femeie
şi peste tot înfipte degetele lui Shiva umblu încet, să păşesc
solemnă: azi devin regină: într-o lumină multicoloră
tridimensională înaintez şi cedez vlăguită la înfruntarea inocentă
cu cei două-trei mii de priviri şireţi de ochi lascivi
mă dezbracă din ochi şi privirile lor mă lasă goală
şi privirile lor frunzăresc dedesubtul prin rărunchi, pe spinarea mea, unul
câte unul cele două-trei mii saltele ce ignorau amorţita noapte trecută
un infim bob de mazăre, mă gândeam mai degrabă la un grăunte sau piatră
din cauza căreia m-am trezit de două-trei mii de ori, biata de mine damă de sfârşit de secol douăzeci.
Aşa se duse dimineaţa: iată cum stau lucrurile:
Am intrat desculţă şi chinuită într-o grădină a minunilor plină
femeia ce curăţa scările palatului ce m-a găzduit
mi-a ieşit înainte cu nasul înroşit şi curgându-i
cu mâinile bondoace înroşite şi şiroinde
recunoscând în mine ceva princiar
şi-mi atinse faţa cu acele mâini grosolane, grele:
cu invitaţia sa insistentă de a intra şi să mă odihnesc nu ştiam
ce să fac, dar acceptai fiindcă muream de foame şi de somn.
Trecută de prag, aruncai chiştocul pe scările de marmură
umede încă, necuviincios, şi am murdărit.
Ea l-a aranjat cu răbdare leneşă de servitoare,
şi m-a condus ca şi când am fi traversat o stradă.
Aveam ochii umezi, înroşii,aerul prea fumegos
Umblam atente amândouă ca pe ouă.
Mi-arătă patul, o ceaşcă, o bucată de pâine.
Astfel o neplăcere mânioasă mi-a provocat profunda insomnie
şi m-a făcut să strâmb de nas deseori azi-noapte
şi ah, uite! Dar gândeşte… era o glumă bună
acel bob de mazăre pus acolo pentru a evalua la metraj câtă piele
catifelată stat atârnată, sfâşiată, coajă de portocală amară
acru parfumată, fata: înflorire violentă
de floare de portocal, în fine de mine prinţesă înălbită.
Cu nesfârşită răbdare şi dreaptă înţelegere
şi azi-noapte degetele înţepenite s-au pus să socotească
cât costă această descindere pământeană acest urcuş
invers de două-trei mii de saltele:
la deşteptare bâigui uluită fraza:
„Să încetez să mă mai frământ!”, şi astfel, vorbirea mea pricipitatăînmodvoit deveni
dulce şi limpede
rotundă şi precaută
cum rotundă împing coapsa sau economisesc boabe de mazăre
cum fac copiii la tombolă sau la zaruri cum
acolo în sfârşit smulsei iarba proaspătă invocând
păşunea care mă-ngraşă, mă scuturai şi zisei.
Fă cumva ca să nu mă mai usuc ca fructul de salcâm,
fă cumva ca să mă mărit cu acareturi, podoabe, fă cumva ca să mă mărit
fă cumva să întrezăresc conştiinţa fără suflet, sulenloses.
Pan se ascunse sub un strai de oaie s-o ispitească lustri pe Selene.
III
Xenion al Ofeliei
Good night, ladies; good night, sweet ladies; good night, good night
Shakespeare, Hamlet
Făpturile mele dorm în sfârşit,
au pierdut orice trăsătură a chipului,
orice intensă apărare a pălit.
Nu se poate spune la fel de odihna lor
ce scobeşte în genunchiul marcat
ce întăreşte o amintire fugară.
Odihna lor e un timp înfrânat.
Nu se poate spune însă că ar fi un somn uşor:
prea multă tăcere apasă suspendată până la sufocarea
gurilor şi pieptul e sfâşiat
de adăpostul oprimant al unui tricefal.
Făpturile mele primesc precarul
la umbra înclinată umiditatea genelor,
în visul veghetor al legăturii noastre.
Cel ce-i veghează se mulţumeşte
să armonizeze răsuflările noastre interne;
naufragiază de-acum sângele la cap:
„Biata Ofelie, despărţită de sine şi de criteriul limpede
fără de care suntem doar bestie ori arătare”;
sărăcuţa de mine, ce mai răscoleşte scena din înalt
printre stufoase eflorescenţe de pupile usturătoare
şi nu pot decât să dezaprob această vivacitate.
Făpturile mele nu-şi dau seama de nimic,
strălucirea vătuită a zorilor
le vindecă virginitatea.