Firescul libertății

Dacă în accepția comună firescul are încărcătura semantică a unui anume fel de a fi (rădăcina comună sugerează înrudiri conceptuale și simpatii aproape atavice), a unei înfățișări fruste, lipsite de poză, în "Metafizica libertății" (Gheorghe Dănișor "Metafizica libertății", ed. Paralela 45, Pitești, 2006) pe care o construiește Gheorghe Dănișor, acest concept își află adevărata sa vocație.
Firescul este teritoriul în care "Gândirea occidentală se întâlnește cu cea orientală", un soi de frontieră ce face posibilă recuperarea confuziilor, ca în parabola lui Zhuang Zi: "Cunoașterea celor vechi era desăvârșită.Cât era de desăvârșită? La început ei nu știau că există lucruri.Aceasta era cea mai desăvârșită cunoaștere; nimc nu mai poate fi adăugat. Apoi eu au aflat că există lucruri, dar nu au făcut distincții între ele. Apoi au făcut distincții între ele, dar nu au făcut judecăți asupra lor.Când s-a ajuns să se facă judecăți, Dao a fost distrus".
Această cădere progresivă a lumii prin discriminarea ei în lucruri, distincții și judecăți asupra lucrurilor este paradigmatică. Firescul devine instrumentul filosofic de recuperare a traseului căderii, care seamănă cu cel creștin, de alungare din Paradis.
Prin firesc, se "Lasă Ființa să se vadă", într-o manieră "Nesiluită prin cunoașterea instrumentală". În acest proces, "Ființa" Se vede ca spontaneitate - un concept și un instrument extrem de util, cu care filosoful Gheorghe Dănișor operează copios și eficient.
Esențiale în înțelegerea acestor construcții filosofice sunt mai multe lucruri. Întâi, spontaneitatea dezvăluie "Ființa ca surprindere-revenire", "Termen care desemnează pe a-fi-deodată -cu -Ființa, în această indistincție Ființa fiind prin sine".
în al doilea rând, este esențial de observat că acest soi de cunoaștere "Înlătură predicația și ca urmare medierea". Este vorba de o cunoaștere care recuperează parțial din căderea originară, un fel de relație intimă cu lucrurile, în afara judecății (o anume raționalitate de care occidentul e oarecum conștient).
în consecință, avem de-a face cu o transpunere a subiectului "Dincolo de controlul conștient și de relația subiect obiect", un soi de intuiție care recuperează discriminările generate de judecată.
Astfel, se ajunge la relația prin care, spontaneitatea, nefiind intențională, conduce inevitabil la libertate, un concept de asemenea situat destul de departe de accepția sa comună care sugerează independență, lipsă de relaționare.
Recuperarea acestei metafizici a libertății, cu care modernitatea coabitează azi într-o forulă inconfortabilă, impune "O distincție categorică între a gândi și a cunoaște (a judeca). Gândirea este totuna cu a fi, pe când judecata separă și astfel distinge acolo unde nu este nici o distincție"
Operarea acestei discriminări, distincții, într-un mediu în care în mod esențial nu preexista așa ceva, este rezultatul nefericit al judecății, care apare ca un instrument făcut să divizeze "Unitatea Ființei". (Este perspectiva hegeliană potrivit căreia că ar fi existând, în intimitatea unității însăși, impulsul de a se discrimina, diviza, segmenta, cunoscându-se prin asta pe sine, iar în acest proces de polarizare, judecata are un rost esențial: iată mecanismul prin care logosul generează).
Faptul că că firescul își are rădăcina în fire conferă spontaneității metafizice capacitatea de a sluji existența într-un sens profund. Firescul este, în măsură înaintată, localizare în ființă - spontaneitatea astfel conceptualizată find intrarea în existența nemediată. "Artificialitatea creată prin cunoașterea mediată , prin judecată, constrânge firescul să intre în altă ordine. De altfel, chiar cuvântul judecată, pe lângă sensul de cunoaștere îl are și pe acela de a impune un anumit fel de a fi, impunere care vine din exteriorul celui care îl vizează, deturnându-l către un mod de a fi care nu îl caracterizează, astfel că firescul se retrage"
Inconștientul este, după Gheorge Dănișor, vehiculul care dispune de resurse pentru a transporta subiectul "Spre fire", ferindu-l de tentațiiile rătăcitoare ale "Cunoașterii instrumentale".
Astfel, libertatea nu poate fi judecată, căci "A judeca înseamnă a controla lumea". Hermeneutizarea își anexează și totodată disoluționează obiectul supus interpretării.
Un alt instrument în accederea către metafizica libertății este, după Gheorghe Dănișor, suspendarea discursivității. Încă o dată cititorul are senzația unui amplasament paradoxal al filosofului în câmpul construcțiilor sale: pe de o parte, maniera și acuratețea în care sunt puse în ecuație argumentația și eșafodajul creează un sentiment de confortabilitate pozitivă. Pe de altă parte, mesajul și conținutul argumentației sunt în multe locuri de o frapantă sorgine decontructivistă. "Este vorba de faptul că în metafizică ceea ce se transmite prin limbaj este non explicativ, iar discursivitatea este suspendată." "De aceea, una dintre sarcinile metafizicii este aceea de a disipa limbajul cu propriile sale arme, adică tot prin limbaj".
Este preferată cunoașterea nemediată sau cel puțin sugestia artistică, care sunt vehicule consacrate ale comunicării și lasă loc libertății cu rol metafizic de recuperare a sensurilor, pledându-se pentru "Intelectul intuitiv" Care este "Situat dincolo de cunoaștere și făcând-o pe aceasta posibilă" .
Volumul este structurat cu acuratețe, dispus oarecum stratificat, în capitole ce susțin cu aplomb ideea centrală a metafizicii libertății, un locus filosofic dar și un rețetar procedural de recuperare a căderii originare.
Deși animat de un suflu ce pare deconstructivist, edificiul conceptual este atent clădit în desfășurarea logicii sale interne. Autorul face dovada unei stăpâniri stilistice care îl ajută să depășească capcanele tautologice și lipsa de expresivitate care constituie pericolele inerente unei întreprinderi în câmpul metafizicii.
Discursul este lipsit de complexe, sigur pe propriul mesaj și încrezător în propria vocație, conturând profilul unui filosof cu energii Ortega Y Gasset-iene, apt spre reușită în retranscrierea temelor fundamentale și racordarea lor la interesul vremii.
Cartea dă impresia că are o vocație proprie și un potențial traiect personal, că se cere recitită în mai multe chei, lăsând uneori bănuiala că ar fi putut fi alcătuită în mai multe moduri, că ar putea fi reconstruită dintr-o altă abordare.
Construcția e bine legată, ca o țesătură riguroasă care își susține reticularitatea proprie științelor pozitive.
Conceptele nu sunt lăsate la voia întâmplării și nu sunt trădate, ba chiar instrumentarul și harnașamentul filosofic și stilistic devin mai solide pe măsură ce avansăm în text.
Suspiciunea eventuală de închidere sau tradiționalitate intolerantă (care ar putea fi sugerată alarmant și nedrept de perechea sintagmatică din titlu, ce ar putea da impresia neliniștitoaare că libertatea ar fi abordată cu un instrumentar inadecvat sau depășit, adică de metafizică, cea făcută răspunzătoarea atâtor excese ideologice) este spulberată de multitudinea deschiderilor ce plasează textul în continuarea unui discurs viabil al epocii, ba chiar în câmpul unui liberalism filosofic de tip rortyan.
Frapează și intrigă un anume soi de subversivitate a mesajului deconstructivist, cu instrumentele și reticularitatea științelor pozitive.
O deconstrucție făcută după toate regulile construcției: iată un volum ce trezește interesul și face deliciul spiritului.