cine mai umblă pe-aici mai vine cineva
mica mea colegă de şcoală cu părul
scurt
pe un pat de flori
ea singură mai umblă
pe la magazine pe la biserică
s-a înnegrit rău
stau pe bordură şi ea trece încet
totul e ca-ntr-un somn de amiază
câinele meu are acum o sută de ani
câineşti
mi se aşează pe genunchi
îl legăn
colega mea trece pentru a patra oară
în maşina ei cu flori
mă legăn singură
ca-ntr-un somn de amiază
iese vecinul meu fane ologul
scuipă
fir-ai al dracului de strigoi
fir-ai tu al dracului
se leagănă totul
ca-ntr-un somn de amiază
fane se uită la mine
şi nu mă vede
fosta stradă poporului
încearcă să nu mai treci pe aici
uită benzinăria şi magazinul
uită să mai fumezi târziu
o să vină toamna
şi vreau să mă odihnesc
înainte să înceapă să se moară
sunt chelăreasa acestui azil de bătrâni
fosta stradă poporului
închisă între două biserici
două cruci de fier
fiecare zi e o lungă plimbare
între uşi
păzite de câini scheletici
o simplă verificare
a celor ce se pregătesc să plece
locul lor nu se dă nimănui
nu se reciclează
rămâne pentru o moarte mai mare
încearcă să nu mai treci pe aici
nu vei mai găsi nimic în curând
va fi frig
şi cele două cruci negre vor îngheţa
îţi spun
ţine-te departe de ele
nu încerca să le pupi
ameţeala arborilor
mi-a povestit atunci pentru prima dată
despre orele petrecute în luminator
iarna
sub presiunea ceţii
care bloca orice imagine
care împiedica răsăritul soarelui
draga mea îmi spunea
draga mea
iubito
femeie
urcam scările cu îndârjire
îmi dezbrăcam paltonul înainte să urc
şi îl lăsam acolo pe podea
şi fiecare treaptă până la luminator
era un chin
şi în acelaşi timp era o treaptă
şapte etaje şapte etaje livia
urcam scările unui ziggurat
şi aveam şi fizionomia preoţilor babilonieni
şi ştiam că în acest timp
afară ceaţa se făcea negură
şi se făcea frig
şi oamenilor li se făcea somn
la şapte fix eram în luminator
la şapte fix livia
pe patul de la fereastră
şi afară se făcea ger
şi simţeam în nări ameţeala arborilor
şi eu aproape simţeam în nări
ameţeala arborilor
dincolo de ferestre e volbură
e vânt
păstrează-ţi hăinuţa curată
ţi-am scos amigdalele la şase ani
când vei creşte
nu vei fuma
nici vei da cu mătura prin casă
vine un plâns urât dinspre oraş astă-seară
e concert zice soră-mea
se-mbracă se duce
o privesc din pat
sigur se-ncurcă în volbură
zice
hai pe scări să fumăm
nu mă mai duc
stăm amândouă
vine un plâns urât dinspre ea
zice
mi s-a rupt rochia
m-am împiedicat
am mers două ore devenise mai rară
am crezut că eram în stradă
intersecţiile
acest somnambulism al tău
această casă
aceste intersecţii
cu visul iepurelui
îngropat sub pragul uşii de la intrare
bătrânul nostru
a rămas blocat la subsol
între borcanele cu dulceaţă de grapefruit
şi sticla de vin
şi poate îl cauţi
şi poate că nu îţi răspunde
e momentul în care
mi se face milă de tine
somnul se pierde
printre florile de gheaţă ale geamului
iar mâinile mele
încă fierbinţi
îţi întind în faţa paşilor
o cămaşă udă
ni se face frică de sânge
trăim într-o casă cu ferestre mari
pe care le luăm uneori
drept mese de scris
sau pe care cinăm
în special primăvara
când mamei îi revine culoarea în obraji
şi începe să fiarbă boabe de enibahar
pentru ceai
sau să deschidă cutiile cu biscuiţi englezeşti
suntem trei oameni
în această casă
ne ascundem unii altora semne
sub cămăşile impecabile de bumbac
muţi
obsedaţi de amintirea nopţii
în care
pasărea cu aripi de lemn
ne-a-nvăţat cum să ne-nchidem în noi
peste noapte
aerul din casă devine sticlos
şi nouă ni se face frică de sânge
de la un timp
mi se pare
că am început chiar să uităm
să deschidem ferestrele