Draperia sorţii
Lui Valeriu Grigorie, in memoriam
Dau la o parte draperia sorţii
privesc profund în timp necunoscut
N-am înţeles nicicând anatomia morţii
în profilul vieţii fixată la-nceput
Umil mă prosternez la marile icoane
ale dumnezeirii în inimi încrustate
Rezultatul e zero încercările vane
nu dau de rostul fiinţei condamnate
Moartea pe credit după Céline
nu iartă pe nimeni pe nimeni nicicând
Pruncul din iesle pruncul divin
adoarme predestinat cu moarte în gând
în pofida a toate continui să exist
să-mi port nemărginirea mărginită
chiar dacă viaţa e un lucru trist
iar moartea la dans ne invită
Un selfie cu Dumnezeu
Mă leagăn pe valurile existenţei
în corabia beată a lui Rimbaud
Mai am până la ţărm
câteva mile marine
Am însă timp suficient
încă nu m-am gândit pentru ce
Poate pentru o relaţie mai intimă
cu cerul din mare
E singurul cer pe care pot să-l ating
cu un costum de scafandru
Nu tulburaţi apa
să-mi pot face un selfie cu Dumnezeu
E invizibil spuneţi
Poate pentru atei
Eu îl văd cum îşi sprijină
capul sur pe umărul meu
Quo vadis Domine?
(îi pun întrebarea lui Petru pentru Isus)
încotro Doamne pe corabia mea biată
fără cârmă
Nu merit crucificarea sfântă
Fiinţa cea mai depărtată de mine
Caut să mă apropii
de fiinţa mea din departele
în care mă statuează Nietzsche
Astfel când ajung la câţiva paşi
mă observ cu mirare
încerc în van
să reduc distanţa la zero
nu e chip să reuşesc
Mă pregătesc să sar
în cealaltă fiinţă
Dacă reuşesc ce se întâmplă
cu cea pe care o abandonez
în mare impas mă pui
măi domnule nihilist
Mă faci să cred
că nici nu exist
din moment ce zici
că sunt fiinţa cea mai depărtată
de mine.
Coaja de nucă
în valuri o coajă de nucă –
ţara mea de la ţară
Sfântul Ilie duce norii la păscut
unde duceam eu mieii
în căsuţa de lut fluturi cu aripi ciuntite
visează să zboare din nou
Eu nu mai visez de mult
mi-a frânt aripile toamna dinspre iarnă
Oraşul străin îşi strânge zidurile
precum o armonică rusească
Sunt zdrobit ca o muscă între
filele ceaslovului ţâncilor humuleşteni
Doar gândurile pleacă şi revin
păsări călătoare
la cuiburile lor
Viaţa nu ţi-o iei nu ţi-o dai singur
doctorul timp ţi-o pică în linguriţă
Coaja de nucă ia apă
pompa inimii face tot mai greu faţă
Rătăcit pe Calea Lactee
Mă strădui să mă ţin drept
pe drumul dintre simţ şi minte
Mă opresc să-mi trag sufletul
între două bătăi ale inimii
unde Cioran
l-a descoperit pe Dumnezeu
Mi se revelează o lume altfel
decât cea de toate zilele
De unde a învăţat acest tic-tac
alfabetul îngerilor
nu pot şti niciodată
Doar serafimii îl poartă pe împărat
în caleştile lor
trase de fluturi
Sunt un pedestru
rătăcit pe Calea Lactee
Punctul Nemo
Ţinta de distanţă a poetului
este
Punctul Nemo
Pe cât de inabordabil
pentru omul comun
pe atât de tangibil
pentru expediţiile visătorului
Carena pieptului său taie valurile
sfidând milele
Pentru poet orice insulă îndepărtată
e atât de aproape de polul inaccesibil
din Pacific
încât o poate atinge cu mâna
Din Insula Paştelui până la
polul acvatic
e doar un pas
Căpitanul Nemo
e poetul
Urcuş în Groapa Marianelor
Am făcut o pauză de poetică
respiraţie Poezia
m-a tot înghiontit să-i las
liber zborul claustrat
Mă tem că nu mai are
suflu aerul de sub păsările ce-mi
ciugulesc cuvintele pentru
cuiburile lor
Mă străduiesc să arăt dar să nu
demonstrez niciodată după formula lui Charles Peguy
„Nous sommes plus râpés que la corde de puits
Ŕ force de trotter sur la brűlante pierre.”
Mă sprijin pe umeri de cărţi să
ating piscurile prăpastiei din
mine
Oricâte trepte spre
cer niciuna nu coboară din
străfundurile Gropii Marianelor în
care mă afund
sperând un urcuş