Dunga zorilor
Cele mai amare zile sunt acelea când în toţi ceilalţi cauţi aproapele
şi în tine găseşti mereu străinul
iar toate zgomotele se relevă asemeni
acordurilor unui saxofonist aflat în liftul ce urcă şi coboară
pe faţada unui zgârie-nori din centru metropolei
Cele mai amare zile sunt cele când partea vieţii noastre
ce am dăruit-o altora ar vrea să se întoarcă înapoi
şi fiecare gol de uşă şi fiecare ochi de fereastră
îţi măsoară nemilos descreşterea
iar dunga zorilor roşu-alburie
este o panglică pe care copii din cartierele favela
au învăţat să o atingă şi să o mânuiască
precum cuţitul cu buton
şi automatul Uzi
Fericirea în Est
Trebuie să ai şansa de a te îndrăgosti
măcar o singură dată în luna Decembrie
când dimineaţa plânge de bucurie cu vrăbii
la ferestrele muzeului răsăritean
şi toate hărţile minuţios detaliate nu mai au nici o legătură
cu faţa locului ce te priveşte
dincolo de masca ei de zăpadă
nerăbdătoare să-ţi spună
cum încrederea este cel mai tezaurizat patrimoniu
orice fel de experiment are doar forma experimentului
nu şi gustul său
iar visele sunt partea lipsită de sunet a cuvintelor neolatine
unde se cuibăresc şi paseim şi avangardă
ca sub vraja unei pelicule rulate în buclă
ce se percepe din ce în ce mai altfel
unde arenele cu greu tolerează victorii importante
iar ceea nu se poate dovedi se transformă în Saturnalii
unde fiecare pas înainte sau înapoi este o formă de exil
şi cum adesea surâsul tău e de-ajuns
să cumpere toate plecările
Leşul zilei de mâine
Straturile amintirii prin care una anume
îşi face loc săpând în peretele celorlalte
asemeni galeriei contelui de Monte Cristo
în aerul acestei amiezi
cu miros de cameră de oaspeţi în stil seccesion
unde adevărul se poate îndura ca o jupuire de viu
printre pereţi în care iedera şi-a înfipt rădăcinile
iar muzica ce-ţi pare că o auzi de pe holuri
seamănă tot mai mult cu răsuflarea noastră
Razele soarelui absorbite de gletul vechi al caselor
mângâie cu parcimonie
acoperişurile din tablă
când ora cinsprezece treizeci fumegă departe şi vezi
leşul zilei de mâine căzut pe asfalt
ca şi cum cineva i-ar fi desenat conturul cu creta
când eşti sigur că periferia poate fi un bun laborator social
întorcându-ne unul din braţele altuia
ca dintr-un înconjur al lumii
peste fâşia reavănă de pământ
ce ne ţine în spate şi se lasă bătătorită doar ca să nu fie singură
Room number 132
Camera mică şi curată a hotelului de lângă aeroport
oricând pregătită pentru unhappy-end-uri
când peisajul zărit prin geamul puţin rabatabil
vrea şi el să rănească
printre fuioarele aburilor ce ies din asfalt
şi se întind ca nişte braţe lungi de femeie
şi crack-ul semnelor de circulaţie în intersecţia de vis-ŕ-vis
precedând cifrelor în bursa de valori
cu indicii rulând pe televizorul dat pe silence
şi „Iepurele” Lui Dürer parcă mai stăpân pe el ca niciodată
în rama atârnată deasupra patului
şi dimineaţa soseşte înveşmântată în mătăsuri vişinii
şi chipul în oglinda îngustă încercând să împrumute
câte ceva din chipurile întâlnite ieri
şi trepidaţia mini-barului aproape gol
cum ritmul convulsiv al neîntâmplărilor
aici la numărul 132
unde acum suferinţa este limpede
şi încrederea tulburată de veninul stors
din toate întrebările
când sms-ul primit de la tine mă anunţă că trăim
doar pentru a renunţa treptat la convingeri
O masă la „Caffé Florian”
Voi rezerva o masă la „Caffé Florian”
cu zece ani înainte şi voi aştepta
tencuindu-mi pereţii cu scrisori
ce mi-ar fi plăcut să le primesc de la tine
privind toamna oraşele de câmpie
din ale căror grădini se ridică ceţurile ca dintr-o lagună
Clipocitul apei în zilele ploioase de vară pe străzile
crude ale provinciei
am să-l asemăn cu cel al valurilor biciuind lemnul gondolei
Primăvara în parcurile din centru voi crede că sunt în loggia
unui palat înfloritor ce foarte încet se scufundă
Ceremonia carnavalului am s-o găsesc
în toate despărţirile capricioase
ce se întâmplă iarna
Cu Anonimul Veneţian îmi voi închide mereu seara
iar zgomotele unei campanile nevăzute
îmi va găsi şi săgeta inima
aşa cum crengile copacilor lovesc în creştere ferestre închise
Voi rezerva o masă la „Caffé Florian” Cu zece ani înainte
Per che deve piangere?
Săgeţile minuscule ale fulgilor de zăpadă
înţepând dureros pomeţii obrajilor arzând de mândrie şi teamă
O mauvaise conscience în fiecare cuvânt
mai protocolar decât ar fi putut să fie vreodată
sub lumina multicolor colorată a reclamelor
către ora închiderii
de pe ziduri, panouri şi autobuze
care îţi pare că pâlpâie
asemenea semnalelor de ieşire din dană a navelor
lângă trecătorii grăbiţi ferindu-ne şi ferindu-se între ei
sub ecoul unui bun rămas propagându-se
şi acoperind ca pe o ciupercă atomică oraşul
când păsările urbane ciugulesc dintr-un bol crăpat
ca şi cum ar desface o rană
şi tu spui că nu trebuie să plângem
pentru că va fi poate nevoie mai târziu de lacrimi
iar atunci când începi să contezi în dragoste
doar pe ceea ce poţi face tu singur
ai ajuns deja la capătul ei
O haltă a nobleţii
E atât de devreme încât îţi pare că fotonii s-au revoltat
şi vor să-şi facă propria lor lumină
în această dimineaţă de iarnă
când noaptea trecută îţi pare îndepărtată cu o mie de ani
iar umbra unei balerine dansează pe străzile albe
şi lumea toată pare trezită după baluri şi după sărbători
muiate în şampanie
O haltă a nobleţii a devenit micul tău surâs
jumătate iluzie şi mai mult de jumătate deziluzie
iar fiecare gest adăposteşte o agonie înceată
pe care o poţi controla şi de care te laşi controlat
prin desimea aerului rece unde melancolia
te obligă să dai cea mai bună variantă a ta
şi unde amândoi spunem încet „Adieu les beaux jours!”
ca şi cum am citi declaraţia de independenţă
a unui stat ce nu a putut exista de unul singur
iar prin tăişul zorilor
iubirea ne întinde o mână înmănuşată
Marină
Scoicile albastre înghesuite de valuri
peste care se lăsau migratoare aducând safire în pliscuri
şi marea semeaţă şi mândră ce tot privind cerul
dorea să-i semene
Un mânz galopând de-a lungul ţărmului
strivind sub copite nisipul ud
şi orele ce se alungeau precum figurile lui Modigliani
aproape ieşind din cadrul oricărui orizont de percepţie
Soarele între crengile arborilor asemenea unor degete schimonosite de nonagenari
arunca o lumină albă ca o bucată transparentă
din marmura unei bazilici
Tot ce se câştiga se pierdea printre zile îngheţate şi nopţi fierbinţi
ce ne aruncau în cercul dragostei
care odată închis nu se va putea deschide decât definitiv
pentru care soseau lungi caravane cu daruri
pentru care se pleca călare pe asini spre Ierusalim