Nu chiar apărută peste noapte, pregătită de un spectacol scandalos, după o piesă de teatru blasfemiatoare, campania dezlănțuită recent pentru îndepărtarea icoanelor din școli este o mimată aliniere la o modernitate discutabilă. Nimeni nu ne cere să renunțăm la icoanele de deasupra catedrei, simboluri ale divinității ocrotitoare, dar unii o fac pentru a părea liberi de orice discriminare pe care, chipurile, le-ar putea comite prin acceptarea prezenței tradiționalelor imagini sacre. Să-ți dai afară din casă binele e nebunie curată, ca să intre corectitudinea politico-atee a minorității dictatoriale e lucru greu de înțeles pentru un popor cu frica lui Dumnezeu. Face rău cuiva icoana Mântuitorului, sau cea a Maicii Domnului? Nu s-a plâns nimeni, musulman sau penticostal român, după câte știu. Deranjează ele doar sensibilitatea unei fetițe, fiica unui profesor din Buzău. Alte eleve sau elevi pot fi deranjate de semnele macabre ale unor formații de rock, dar nimeni nu se simte în acest caz deranjat. Icoanele nu au menirea, desigur, de a rezolva probleme economice sau sanitare, cum se plânge profesorul respectiv, vorbind despre inconfortabila situație a elevilor din multe localități. Dar nici nu o deteriorează, aș zice că dimpotrivă. Deci, de la o zi la alta, discuțiile pro sau contra se inflamează, urmează dezbateri televizate, problema icoanelor ajunge în Parlament etc. De unde a pornit totul? De la iluzia noastră de români mimetici că trebuie să fim neapărat aliniați laicității, relativității, hipercorectitudinii egalizatoare din Occident. Mai bine spus unei dimensiuni a lui, nu cea mai fecundă spiritual, cultural. Exagerând noi, cu boala noastră națională de a nu ne adecva, de a nu găsi ritmul potrivit, cu o reacție sau prea entuziastă, sau prea mecanic-servilă, insuficient de adaptată nuanțelor, priorităților unor idei, tendințe, orientări. Orientări generale care pot fi și eronate, simplificând nevoia de transcedent, care e nevoie de celălalt.
Benedict al XVI-lea, citat și de Sorin Dumitrescu, ceea ce înseamnă că nu confesiunea contează, vedea un atac la adresa Bisericii, prin gestul eliminării icoanelor din spațiul public, în general. Izgonită în intimitate, religia ar trebui să devină o afacere privată, după noii comisari, care nu pot vedea semnele sacre în școli. Făcând apel la rațiune, la lărgirea înțelesului său, ca implicare existențial - iubitoare și responsabilă, nu doar ca raționament impecabil, Papa afirma un lucru de bun simț, în faimosul discurs de la Regensburg. Lucru de care nu țin seama cei care procedează în fond irațional, încercând să reteze semnele apartenenței noastre la creștinism, religie nu "De cameră", de amploare planetară, unde relațiile intraumane sunt pe primul loc. Cristos, învățătura sa, nu sunt o doctrină, ci descoperirea unei Persoane, o prezență aici, azi, prin care ne simțim legați fratern de ceilalți. O icoană semnalizează aceste lucruri fundamentale, chiar dacă ea este executată naiv. E greu de despărțit datoria laică de cea religioasă. Are dreptate același gânditor contemporan : "Laicitatea sănătoasă nu-l exclude pe Dumnezeu". Mai mult, eu aș spune chiar că are nevoie de El, în programele ei grandioase, eradicarea sărăciei, stingerea conflictelor sociale, a războaielor, recâștigarea demnității omului individual, omul ca scop ultim, sacralitatea persoanei semenului nostru. Aceste deziderate sunt ale educației europene contemporane, ale școlii moderne, iar "Păstrarea rădăcinilor tradițiilor și valorilor creștine, pentru a asigura respectul Istoriei, ca și pentru a contribui la cultura viitoarei Europe" Sunt atât pentru Bartolomeu I, cât și pentru Benedict al XVI-lea, primordiale.
Nexul dintre laicul onest și credinciosul activ, discret, dar manifest în situațiile-limită, ca și în micile noastre acte diurne, ar putea să dea de gândit zeloșilor iconoduli români. Nu poți separa ceea ce Dumnezeu a unit în sufletul nostru, iubirea de infinit și iubirea de om.