Atacurile cele mai virulente din ultimii ani, în presa occidentală (Anglia, Spania, Italia etc), împotriva românilor au avut loc în 2006, anul preaderării României la Uniunea Europeană, venind în întâmpinarea unor decizii politice cu privire la limitarea migrației forței de muncă românești în spațiul european. Sunt de notorietate tabloidele din The Sun unde românul tipic este șomer și abrutizat de alcool, iar românii ca popor sunt considerați o masă de brute, urmași ai lui Dracula, bolnavi de SIDA sau de TBC, hoți, criminali etc. Il Tempo dei rumeni, celebrul articol din Il Tempo (3 octombrie 2006) îi prezenta ca fiind "La razza piu violenta, pericolosa, prepotente, capace di uccidere per una manciata di spiccoli.". Același lucru se întâmplase și în Spania numai cu câteva luni în urmă. Imaginarul colectiv occidental este, în genere, defavorabil emigrației, în particular celei românești, la această imagine negativă contribuind, din plin, mulți dintre conaționalii noștri după 1989: furturi, prostituție, trafic de persoane, emigrație ilegală, muncă la negru, dar și mediatizarea excesivă a unei Românii înapoiate: corupție, sărăcie, copii abandonați, orfelinate etc. Dacă populația Europei ar fi fost consultată prin referendum, n-ar fi dat șanse reale aderării României la UE.
Imaginarul social funcționează după câteva stereotipuri, ca o medie a reprezentărilor colective despre alteritate, fie ea aproapele, vecinul istoric sau mai departele de la frontiere. Probabil că românul a adunat, în Europa Occidentală, cele mai multe "Adeziuni" Colective defavorabile. Dincolo de predispoziția oricărei colectivități, care ține de psihologia mulțimii, de a prefabrica mituri negative despre Celălalt, apare un fel de o reprezentare primă a Străinului, ceva mai abstractă, care începe cu cel mai îndepărtat. În cazul nostru, Departele nu era exoticul, ci monstruosul la limita frontierelor civilizației europene - comunismul totalitar în persoana lui Ceaușescu. În prima jumătate a secolului XX, Europa inventase doi mari monștri, expresia frustrărilor acumulate de oboseala civilizației moderne: Stalin și Hitler. Din fericire a reușit să-i exorcizeze. Cu ce preț! A doua jumătate a aceluiași secol l-a scos din paginile romanului lui Bram Stoker pe Dracula și l-a creat pe Ceaușescu. Întâmplarea a făcut ca amândoi să aparțină spațiului românesc. Ca monștri, ei nu mai reprezentau alteritatea, ci alterația. După "Morții Timișoarei" Și "Revoluția în direct", mentalul colectiv occidental s-a asociat sentimentului de solidaritate față de suferința românilor care reușiseră să scape de propriul monstru. Pe măsură ce evenimentele cad în uitare, însă, iar omul occidental ia contact "În direct"Cu mineriadele, cu emigrantul român în persoana marginalului, sentimentul de solidaritate este înlocuit cu cel de teamă. Cele două cranii de laborator ale istoriei (Dracula și Ceaușescu) sunt, rând pe rând, umplute cu hoți, criminali, prostituate, copii bolnavi de SIDA etc.
Tranziția a fost pe măsura alterației ce devenisem în deceniile de comunism. Odată cu aderarea la UE, însă, spunem că "Pericolul" Pentru Europa nu mai stă în marginaliile lui Borat, nici în disperații plecați la muncă sau în hoții și prostituatele care colindă vestul, ci în artileria grea: tinerii știutori de limbi străine mai mult decât cei din vest, de informatică (România are cel mai ridicat număr de ingineri IT de calificare superioară, după India, cea de peste un miliard de locuitori!), deținători ai unei solide culturi generale și poate purtătorii unei mândrii naționale rănite în rădăcinile ei europene prin asemuirea cu diavolul. Ei îl vor reprezenta pe Dracula la masa nouă a istoriei și nu ca o masă de brute, de alcoolici sau de șomeri. Economia de piață i-a ținut la margine, acum ea îi va salva. Noii emigranți, urmași ai lui Dracula, vor fi fermentul activ al Europei. Într-adevăr, poate că aici s-a înșelat jurnalistul italian: il tempo dei romeni abia începe. Să ne amintim de România de după 1918 care a dat Franței pe Brâncuși, Cioran, Eliade, Ionescu, Enescu etc., de România care avea nivelul de trai comparabil cu cel al Belgiei în 1938. Cu toate acestea, într-o anumită măsură, ar trebui să-i dăm dreptate și ziaristului cu pricina. Nu cu privire la defăimarea scandaloasă, ci la realitatea tranziției de la noi. Într-o analiză sumară, cu câteva zile în urmă, The Independent scria că deși România are deocamdată o creștere economică remarcabilă, nu este nici pe departe în situația ibericilor de după dictaturi, care veneau în marea familie europeană cu o altă tradiție și o altă mentalitate. Așadar, avem nevoie, cel puțin, de un optimism temperat. Șžtim bine cu cine avem de a face (cu noi!). România este așteptată abia peste câteva decenii în Europa. Deocamdată românul s-a trezit la întâi ianuarie 2007 tot sărac, într-o Europă fragilă, ba chiar în criză politică, după respingerea tratatului constituțional. În același timp, emigrantul român, indiferent cât este de fidel spațiului care l-a adoptat, va rămâne tot un fel de "Bastard" Cum ar spune Platon, la frontiera dintre cetățean și străin. Pe de o parte, imaginarul colectiv occidental al alterității îl va plasa mereu sub semnul nesiguranței, iar pe de altă parte, el însuși va dobândi un comportament ambiguu între rezident european și nomad estic.
Poate că e timpul să renunțăm la miturile "Specificului național"! Cât de performant mai este sistemul educațional românesc? Care sunt șansele normalității pentru o Românie afectată de o confuzie dintre valori și non-valori, în care ierarhiile sunt create după cum dictează lichelismul, clientela sau relațiile de clan? Cum să echivalezi diplomele incompetente ale șpăgii? Suntem europeni de mâna a doua pentru că nu avem europenitate la noi acasă. E bine să emigrezi în Europa, dar poate și mai bine ar fi ca Europa să vină la tine. Altfel vom rămâne iarăși cu două măsuri: în Europa străduindu-ne să fim europeni, iar în țară să ne adaptăm barbariei corupției.
întrebându-l cum s-a simțit în România, un prieten francez mi-a răspuns, după o serie de politețuri occidentale: Tout comme dans un pays musulmane. Am rămas nedumerit. Doar noi ne-am născut creștini. Ba mă străduisem să-i fac cunoscute mănăstirile noastre, frontiere ale creștinătății. S-a uitat la mine zâmbind. Șžtia bine că nu suntem musulmani, deși nu avea nimic cu religia islamică. Mi-a spus că n-a văzut niciunde în Europa atâția oameni care să-și facă semnul crucii pe stradă, în autobuz, în mașină și pe unde apucă. Nu e rău să fii credincios, dar credința este o problemă de intimitate, iar în Europa și de .civilitate. M-am gândit atunci la scandalul icoanelor, la vecina mea bisericoasă și la blestemele pe care le arunca pe unde nimerea, închinându-se. M-am întrebat dacă asta face parte din "Specificul național": să-l iei pe Dumnezeu gaj pentru cuvintele demente pe care le arunci asupra Celuilalt. Cred că e tot unul dintre miturile poporului tolerant.
Pe mâna cui să mergem? A unei Germanii care a reușit după război și care nu ne-a prea vrut în Europa? A Franței prea francofone și prietene care a respins tratatul constituțional? A italienilor care ne consideră la razza piu violenta ? Sau a perfidului Albion care se teme să nu-i infectăm sângele albastru cu sângele lui Dracula cel bolnav de TBC și SIDA? Nu ne rămâne decât o cale de urmat: să devenim europeni la noi acasă. Când vom renunța să mai tolerăm netrebnicia românească, vom ieși din spațiul alterației cu șansa de a participa la alteritate. Poate atunci nu vom mai fi considerați urmașii Vampirului și Dracula însuși va fi mântuit. Cel mai mare câștig va fi că, devenind europeni, vom deveni români.