Pribegie
Ca un palimpsest casa copilăriei
Straturi straturi peste pereţii ei scorojiţi stau privirile străbunicilor mei – ctitorii
Privirile bunicilor şi părinţilor mei
Apoi privirile mele lipite definitiv pe tavanele şi pe zidurile sidefii
Foarte înalte la începuturi şi din ce în ce mai joase
Cu cât anii se adunau mai mulţi
înlăuntrul casei locuiesc acum nişte străini ale căror priviri
Niciodată nu vor fi semn de iubire pe marele palimpsest
Demult când Dumnezeu l-a bucurat cu un copil
Străbunicul meu a sădit un brad în faţa casei înalte
Acum toţi vor să taie bradul pentru că se spune – cel care-l sădise este mort
La fel şi cel pentru care fusese sădit
Iar bradul nu mai este privit de niciunul dintre cei care l-au iubit
în podul casei ne ascundeam în joacă
Acum se vede cerul prin acoperiş dar glasurile coplăriei încă mai răsună cald
în lemnul grinzilor ca-ntr-o vioară veche
Tot dintr-o joacă credeam că am întâlnit prima dragoste
Voiam să par indiferent în preajma ei dar nu mi-a reuşit deloc
Ea mi-a spus trimiţându-mi un întreg diamant cu privirea
Că nu trebuie să mai fac nimic că totul se ştie se vede se simte
Aşa cum ameţitoare vin parfumurile primăverii şi toamnei
Ea mi-a spus fără ocolişuri
Tu mă iubeşti pentru că nu se poate altfel
Eu nu înţelegeam mare lucru doar că de fiecare dată când îmi vorbea
îmi trimitea un întreg diamant cu privirea
Pribeagul care sunt
Ştie că drumurile demult nu mai duc
în locul unde copilăria nu moare niciodată
Despre poeme
Scriu rar şi atunci cand o fac scriu foarte puţin
Cred că aşa este cel mai bine
Dar cum s-o scot la capăt cu cei care-mi strigă adesea
Ce faci bătrâne nu mai scrii nimic
N-ai mai trăit nimic
Ia mai trage tu nişte concluzii despre viaţă şi despre moarte
Aşa la foc automat dintr-o dată
Fardează-le cu ceva metafore şi scoate-le la privit
(Voiau să spună la vânzare
Dar cine mai cumpără poeme în ziua de azi?)
Nu de alta dar mai avem şi noi nevoie din când în când
De câte un clown din ăsta
Care scoate metafore pe nas şi prin urechi
Cine ştie poate aşa o să reuşim să aducem ploaia după un secol de secetă
Sau mai ştii brusc va fi pace pe planetă şi vom trăi ca-n rai
Râd în hohote şi aruncă înspre mine cu pietre învelite în hârtie
Pe care sunt tipărite principalele ştiri ale zilei
După toată distracţia lor tăcut îmi ating în semn de oblojire rănile
Adun toate hârtiile alea pline de tot felul de fapte nemaipomenite
Şi încerc să înţeleg de ce încă mai au ei nevoie de poeme
Paşnice nimburi
în locul tău un nufăr albastru
Şi roua cuprinsă-ntr-un crater de astru
Ca un ştreang primul orizont ne va frânge
Al doilea orizont al treilea orizont şi restul
Sunt doar paşnice nimburi
E grea porunca ce ne cântă prin sânge
Şi în timpuri ne strânge
Timpul netimp
Clepsidră orizontală
Numai tu poţi imagina infinitul
Timpul băltind în neputinţa de a mai curge
Timpul netimp
Fiindcă nici măcar dorinţa divină nu-l mai apasă
Timp încremenit în el însuşi
în noi înşine
Constituţia Cetăţii cu Statui Ucise
sau
O noapte a Sfântului Bartolomeu
sau
Despre decapitarea statuilor
Trebuie că au gândit totul în cel mai mic detaliu:
– Inventarea nopţilor peste rând
Fiindcă noaptea chiar şi statuile visează
Iar lor le trebuie o noapte în care nimeni şi nimic să nu viseze
Ci doar să uite
O noapte fără memorie
O noapte legată la ochi cu vălurile laşităţii şi necăinţei
– Crima în sine: decapitarea metodică a statuilor
Şi scoaterea inimilor care au mai cutezat să bată
Contrar unor ciudate dispoziţii cunoscute sau nu
– Apoi umplerea cu câlţi şi confetti a golurilor lăsate de inimi şi vise
– Şi în final ştergerea atentă a oricăror urme – sângele albastru
Sau verde sau rubiniu
Care oricând şerpuind pe caldarâm
Poate sfida chiar şi tristul fluviu al iertării târzii
în zori vom respira Constituţia Cetăţii cu Statui Ucise
Crezând că este starea noastră normală de spirit
Privirea
Orice copac o vioară ascunde trufaş
Orice om o pasăre tristă a fost
Trimite-ţi Doamne către noi privirea care
Tainic mângâie viorile adormite în noduroase trunchiuri
Şi nevăzute aripi spre înălţimi înfiorate cheamă
Restul
Arată-mi câmpul cu floarea soarelui
Şi macii mai bolnavi decât sângele meu
înceţoşat de brume
Linia orizontului ca o tăietură de stilet
Nedureroasă şi caldă
Restul reinventează-l pentru altcineva
Stilet
Cu cuţitul amurgului înfipt absurd în piept
Abia respirând calci orizontul – dâră roşie
A propriei tale umbre
Palidă zi
Amintirea ta mă va urmări de-acum
Lamă de stilet ce-mi este destinat
Uitarea zborului
Deschisă peste noapte este biserica sufletelor noastre
Când umbre de păsări mute o ning împătimit
Din străfunduri ţipă pietre scrijelite
De suflul vegetal al privirilor noastre
Este prea albă zăpada peste putinţa mea
De-a înţelege altceva
Decât uitarea zborului dintâi
Uitat doarme conturul frunzei în inima pietrei
Reguli
De ce să fiu tocmai eu excepţia de la regulile voastre
Care se schimbă în fiecare dimineaţă?
Aşa sunt eu mereu
Cel puţin cu un răsărit de soare în urma tuturor
Dar cu o noapte înainte
Printre atâtea motive ale îndoielilor mele
Certitudinile voastre desigur sunt
Mult mai uşoare decât răsuflarea unui heruvim
De fapt şi toamna aceasta va decădea liniştit
într-o alta
Iar voi doriţi cu încrâncenare ca eu să fiu excepţia
De la regulile voastre – mereu altele
Strigate în fiecare dimineaţă
Cu o precizie de deşteptător
Alegorie cu şapte păsări ucise
Iscusitul vânător pasărea nimerind
îi adună tacticos toate zborurile de până atunci
Şi pe cele viitoare
Nu pe păsări ci doar pe vânător inima-l doare
Nu păsări ci zboruri şi-a prins vânătorul la cingătoare
Le-a-nfăşurat în gheme şi a pornit mai departe
Din urmă îl ajung ţipete deşarte
Iată a ucis şapte păsări
A făcut şapte gheme cu zboruri
Şi-n inimă pe vânător l-au izbit şapte mii de doruri
Brusc de pe cer a dispărut curcubeul
Ca un singur zbor încă nezburat
Cu el vânătorului inima şi cele şapte mii de doruri i-a luat