Scrisori din Granada
Trec prin sită zilele buiestre
tot mai puţine şi mai flasce
Se priveşte în oglindă şi se-ntreabă maestre
de unde-ţi parvin vocabulele basce
N-ai hălăduit pe plaiuri andaluze
să te îmbete parfumuri de ambre
poate doar gândul călare pe buburuze
a trecut zidurile fortăreţei alhambre
Se petrece împresurat de vise
din odaia lui priveşte strada
aşteaptă înfrigurat să i se
trimită scrisori din Granada
O mătuşă culege căpşune
de pe întinsele culturi basce
dar vai cu regret el ne spune
pân-ajung aici sunt de tot flasce
Zăpada de aur
în clipele grele
poezia trenează în ciorchinii negri
de struguri acri Şi totuşi
în sânul ei generos încap toate sentimentele
îi poţi pune pe umeri
toate poverile de tristeţe
şi nu se întristează
Nu se veseleşte nici când
îţi bate în geam cu aripa rara avis
a fericirii E înţeleaptă poezia
precum Pallas Atena tot atât de temerară
de marţială E bună de pus
pe rănile tuturor sufletelor
săgetate de sindromul anxietăţii
Poezia poate provoca
aşa cum a făcut-o zeiţa
o zăpadă de aur peste simţurile ruginii
Ca şi când
Ca şi când soarele
ar muri pe un pat insalubru
de spital sătesc
Ca şi când luna
ar sta la capul lui
cu o lumânare stinsă
Ca şi când dimineaţa
s-ar trezi cerul
în întuneric beznă
Ce s-ar întâmpla atunci
cu geana de lumină
pe care am surprins-o
clipind în ochii pisicii
Corpul este doar cuvânt
Pleacă păsările
călătoare
rămân închis
într-o întrebare
de ce mi s-a dat
o singură plecare
Pleacă frunzele
şi revin
Rămân sechestrat
în chin
rob destinului
divin
Mi s-a dat
un singur dat
efemer
şi încifrat
să mă-ntorc
doar aerat
Corpul este
doar cuvânt
eliberat
dintr-un gând
al Dumnezeului
sfânt
Hârtoapele drumului
Deşi Domnul încă nu mi-a luminat
capătul de drum
îl presimt conturat
în emisfera cerebrală dreaptă
responsabilă se spune
cu abilităţile spaţiale
cu sensurile imaginilor
Văd capătul ca pe o Fata Morgana
nu-l pot verbaliza
nici chiar cu ajutorul limbajului
din atribuţia celeilalte emisfere
Drumul fără întoarcere îl parcurg ca legat la ochi
Nu pot să-i descifrez limitele
deşi mă zguduie hârtoapele
tot mai multe
tot mai adânci
Număr frunzele
Stau la poveşti cu mine însumi
alung norii de pe frunte
cu câte o amintire puerilă
Privesc pe fereastră cum trece viaţa
pe strada pustie
Vreau să alerg după ea
dar ca în vis picioarele îmi sunt legate
Ea merge înainte impasibilă
nu are updatată calea de întoarcere
Ar trebui să fiu trist
să-mi plâng de milă
Mă bucur de zorii care pictează pe geam
fluturi de gheaţă
Mă prefac că mă bucur
Număr frunzele care au mai rămas
încăpăţânate prinse de crengi
îngerului meu bun
îngerul bun îl simt îl presimt
cum îmi mângâie viaţa pe creştet
Se petrece ca un nor luminos peste prăpastia
peste care stau aplecat gata să fiu împins de cel rău
Deşi nu-mi răspunde îi vorbesc ca unui tată ceresc
despre toate câte-mi stau împotrivă în lume
îmi strecoară în gând fără să ştiu cea mai bună cale spre niciunde
Mâna sub cap o simt părintească
somnul pluteşte pe apele calme
Un gol în suflet simt când e chemat la Stăpânul de Sus
din palatul de cleştar
Mă ciucesc în mine şi-l strig degrabă
fără el rătăcesc în păduri cu jivine
Nu-l cert că m-a lăsat să mă lovesc furios de pragul de sus
fiindcă mi-a luminat vederea să-l văd mai bine
pe cel de jos
Sub pleoapa poeziei
Când mă încolţesc haitele vieţii
mă ascund după pleoapa poeziei
Ea mă îngăduie şi se străduieşte să nu clipească
Stau acolo abstrus şi-mi torc caierul zilelor
Ce m-aş face fără această pavăză
Tot ei mă spovedesc şi simt cum
clemenţa capătă formă materială
Cuvintele devin pastile analgezice
Nu ştiu cum reuşesc antipoeticii să-şi oblojească rănile sufletului
Poate că au supapele lor de defulare
Un singur festin poetic însă
i-ar face dependenţi
Sau poate e o iluzie subiectivă a celor care
mânuiesc vorbele altfel decât felul acelora
de a le potrivi în silabe ciunte
Sigur nu e obligatoriu să gândim la fel
să simţim la fel să iubim la fel vorba cântecului dar
Se pare că am forţat pleoapa poeziei să se deschidă
şi nu mai sunt protejat
Mă reîntorc în habitatul ei catifelat să-mi leagăn angoasele
în hamacul aninat între două cuvinte
Răvăşiri
Mă răvăşesc în gânduri putrezite
precum pepitele printre firele de nisip
Adun bob cu bob stropii de ploaie acidă
de pe acoperişul umbrelei fermecate
Adun bob cu bob zilele rostogolite
pe toboganul orei de dimineaţă
Nicio stea nu rămâne în sită
toate se topesc în magma apolinică
Doamna mă îndeamnă să-mi desprind fruntea
dintre riduri
să-i trimit bezele soarelui
care nu oboseşte să se iţească
iar şi iar de după coline
Dar ce face el cu un zâmbet gol
cu un gând putrezit
Versul de început
Pentru gimnastica de încălzire
citesc poezii
Dintre rânduri sare versul de început
îl prind de urechi
ca pe un iepure sălbatic
îi şoptesc în auz vorbe liniştitoare
Mai citesc câteva versuri
şi-l scap
Mă înarmez cu pacienţă
ştiind că va cădea din nou în laţ
Şi aşa dintr-o poezie în alta
dintr-un tufiş în altul
sare iepurele
sare versul de început
Abia când îl înşfac temeinic
ştiu că va sta cuminte
şi-şi va chema semenii în ajutor
Sub soarele catalan
Cu dor pe Costa Dorada
Bravi pe Costa Brava
WhatsApp-ul mă salută
Hola!
închid ochii şi mă scufund în Mediterană
să culeg fructe de mare
de pe ramurile albastre
Cabina mea de beton de la Rotonda
cu care mă scufund devine străvezie
Privesc cu jind muzeul din adâncuri
Nu vă mai văd
un hacker mi-a şters plajele
unde vă prăjeaţi voi
sub soarele catalan
Hasta la vista!