„Bunicul Setrak nu-şi cunoştea cu exactitate anul naşterii. Ţinea doar minte că se născuse pe vremea secerişului şi asta i se părea de ajuns. Mai târziu, atunci când anii au început să capete înţeles pentru el, avea să spună că s-a născut odată cu secolul. Era mai uşor de numărat. (…) Era un om bun şi vesel. Atât cât i-a dat viaţa, să fie bine primit. Atât cât i-a luat, să fie bun luat. Iar dacă i-a luat mai mult decât i-a dat, cine să mai socotească? Ridica din umeri, pocnea din palme şi râdea înainte. Precum Eschil pe câmpul de luptă de la Salamina. Asta era filosofia lui, mai presus de vremuri şi oameni. Altminteri, numai dând piept cu propriile amintiri, şi-ar fi pierdut minţile.”
(fragment din romanul Cartea şoaptelor)
Cântec aleatoriu
în noaptea când a murit bunicul meu
cum a mai nins
el rămăsese cu ochii deschişi grei încremeniţi
de parcă nu fusese pe de-a-ntregul convins
asta e bine îmi tot spunea arătând maşinile pe două roţi
şi trenurile care se bălăbăneau pe o singură şină
o! şi asta e bine râdea pe când ne căzneam
să netezim muchia dintre umbră şi lumină
ce bine e! ţopăiam amândoi fericiţi
întinzând braţele sub ninsoarea hai-ku
mie zăpada mi se topea în palmele calde
lui însă nu
ne aplecam laolaltă peste urna de sticlă
scoţând la întâmplare bile roşii şi negre
ele se rostogoleau primprejur sfârâiau pe omăt
săltau sacadat peste pietre
de parcă oraşul era un arc de ceasornic smuls din capace
şi lăţindu-se cu scurte zvâcniri
prin care o femeie cobora treptele unei scări în spirală
mlădiindu-se pe tocuri subţiri
asta e bine îmi spunea privind printre vălătucii cafelei
întinzând zaţul hieroglifele pe ziduri pe străzi
le citeam de-a buşilea trăiam un vis aleatoriu
din care muşcau colţii lunii plăpânzi
apoi bunicul meu setrak melichian desfăcu lumea în două
ca pe-o cutie de table
sorbi încet din pahar
şi amestecându-şi mătăniile
îmi întinse ceaşca cu zaruri ca să jucăm ghiulbahar
(1987)
Emoţie de ajun
a nins curat şi frumos în noaptea de ajun
a celor încă o mie de ani
copacii şi casele sunt ca nişte troiţe
încât poţi să te închini la oricare uşă
fără să greşeşti, om bun.
trunchiurile de mesteacăn din pridvorul nostru
au prins rădăcini şi casa a urcat până la cer
în noaptea de ajun
unde e bunicul care sta pe acoperiş printre păsări?
dar tata mi-a făcut semn la nimeni să nu spun
frământă înainte aluatul m-a îndemnat căci bunicul
din nou se va naşte şi el şi bunica
şi glasul viorii şi caisul din curte
căci mâine e zi de Crăciun
de pe pântecul plin vor sări cele şapte cercuri de aramă
încrustate cu alaun
bobul de grâu se va sparge, ninsoarea
mereu tămăduitoare şi îndurătoare
va fi în ajun
în locul în care am şezut şi am plâns
un înger îşi spală picioarele desculţe în zăpadă
ca un călugăr bătrân
(2003)
Bunicul meu, grădinarul
Of, Doamne! Deşi dintre noi doi
nu ştiu cine oftează mai tare...
estimp, brazdele de usturoi ale bunicului meu
repetă în mic bătăliile marii istorii
taluzuri, tranşee şi gropi răscolind
măruntaiele pământului nostru
morţii de anul trecut se întâlnesc cu viii
de anul acesta
bunicul meu sapă în bulgării zgrunţuroşi,
smulge dintre răsaduri troscotul
gesturile au şi ele anotimpul lor
ale bunicului meu se repetă
fără cusur, maşinal,
ca ale tuturor celor ce fug de-amintiri
trăiesc împreună cu morţii lor
cum noi trăim cu grijile cotidiene
fiecare zi e o nouă pedeapsă
pentru păcatul de a fi supravieţuit
zice bunicul meu, Setrak Melichian
la căderea serii stă pe verandă
sub arborele vieţii bolta de viţă
se tânguie mai mult decât pentru sine
apoi se aşază cu morţii la masă
e bine că moartea miroase a usturoi o simţi
venind de departe
moartea naşte pui vii suntem copiii ei
dar nu suntem cu toţii născuţi
pe de-a-ntregul
călăii uită uşor – nu-i aşa? – călăii
nu au amintiri primăvara
bunicul meu sapă brazdele noi
ele seamănă mereu cu mormintele vechi
(2014)
Negustorul de coloniale şi conservarea energiei
I. Cele văzute
Scriu acest poem cu aceeaşi răbdare cu care bunicul meu, negustorul de coloniale,
scria, înainte de război, în registrul de socoteli.
Cu litere albastre, lucrurile pe care le vedea puse pe rafturi:
cutii de cacao Van Houten, saci de cafea braziliană,
ienibahar şi ghimbir, scorţişoară şi chimen,
boabe uscate ca lutul care îl născuse pe el
dar în care nu avea să şi moară.
Cu litere roşii, ceea ce trecea dincolo de tejghea,
patria lui iluzorie de apatrid.
Şi din nou, cu litere albastre, în dreapta, ce câştigase,
şi cu litere roşii, în stânga, ce cheltuise:
dacă totalul se scria în josul paginii cu albastru
se cheamă că fusese o zi norocoasă,
cerneala roşie, în schimb, însemna încă o zi netrăită.
Totul era scris în registrul de socoteli, mai puţin
palmele pe care le încasase
şi pe care nu ştia dacă să le treacă la venituri
sau la cheltuieli.
Primise palme de la legionari, care crezuseră că-i evreu,
şi numai crucea pe care o purta la piept l-a salvat
de necazuri mai mari.
încasase palme cu vârf şi-ndesat de la comunişti
şi crucea din piept
nu-i mai fusese de niciun folos, dimpotrivă.
Cu toate astea, bunicul meu se bărbierea tacticos zi de zi,
mai ales seara,
zicea că el o să moară în somn
şi trebuie să fie mereu pregătit.
Avea obrajii netezi, urmele palmelor
se vedeau cât se poate
de proaspete şi de roşii.
Pe obrajii lui istoria se putea citi nestingherit
după urmele palmelor,
aşa cum, altădată, după potcoavele cailor.
II. Cele nevăzute
Scriu acest poem despre binecuvântarea de a fi orb,
chiar dacă orb din naştere şi chiar dacă nu totdeauna.
Scriu cu aceeaşi răbdare cu care bunicul meu, negustorul,
scria în registrul de socoteli.
Cu litere albastre, despre lucrurile care se văd
şi despre care a compune versuri ar fi de prisos,
ca un manual despre cum să respiri cu fereastra deschisă.
Cu cerneală roşie despre lucrurile care nu se văd:
Forţa atracţiei universale. Electromagnetismul.
Sunetul şi ecoul. Mirosul cositului de Sântă Mărie.
Jumătatea întunecată în vremea eclipsei.
Feromonii îmbrăţişărilor noastre. Şi străveziul.
Cu ce mai rămâne, ridic apoi călimara
precum pocalul Sfântului Graal
şi beau până la fund. Odaia-i pustie
ca distanţa dintre două planete.
Scriu acest poem despre binecuvântarea de a fi orb
şi de a vedea lucruri care altminterea nu se văd.
Scriu cu cerneală albă pe pagina albă,
poemul perfect, invizibil, libertatea supremă,
căci astfel pot scrie orice îmi trece prin minte,
fără să trebuiască să corectez vreun vers.
Iar tu poţi citi orice vei crede de cuviinţă.
III. Şi alăturarea celor văzute şi nevăzute
Scriu acest poem despre binecuvântarea
de a scrie acest poem, cu aceeaşi răbdare
cu care bunicul meu, negustorul,
neavând harul de a spune poveşti,
îşi trăia propria poveste.
Se zicea că poartă pe cap o pasăre de argint
(înclinându-se, lăsa câte o picătură de mir
în aghiazma cea mare a Bobotezei...)
iar pe braţe, registrul de socoteli, sfintele daruri.
Cu litere roşii poruncile:
dacă primeşti o palmă peste obraz,
întinde şi obrazul cellalt.
Şi fericirile cu albastru: fericiţi,
căci adevărul vă va elibera.
Şi ce-i mai adevărat decât o palmă pe-obraz,
istoria sinceră a lumii e cea a palmelor trase cu sete,
adevărate poeme în proză...
Cu litere roşii poruncile şi fericirile cu albastru
şi atunci legea conservării energiei cu violet,
şi ea spune aşa:
numărul palmelor încasate, de la unii-nainte,
este egal cu numărul palmelor
încasate pe urmă, de la ceilalţi.
Valabil pentru orice revoluţie
şi pentru orice sfânt ideal.
Şi totuşi, asta nu schimbă nimic,
scria bunicul meu răbdător,
în registrul de socoteli al fericirilor şi poruncilor lui,
unde se zice că purta pe cap
o pasăre de argint.
(2015)