Tăbliţe de lut vorbitor
Dumnezeu a aţipit cu cartea în mână
Putem să citim şi noi povestea
înainte ca el s-o rânduiască mâine în zori
Când nefericirea poate părea fericire
Băltind în galerele sclavilor cărora speranţa
Loc de putere nemărginită le ţine
Iar vâslele în sângele lor înfloresc suveran
Cum nuferi tămăduitori în pestilenţiale mâluri
Tăbliţe de lut năclăite de privirile celor dinainte
Tăbliţe de lut vorbitor îngropate la rădăcina gândurilor noastre
Le păstrăm zornăitoare ca semn al augustelor trădări ale timpului
Cum poţi fi tu Doamne îngăduitor
Ca şi de data asta eu să mai pot rămâne aici
Printre atâtea altele cu mult mai folositoare
Cât poţi să mai fii Tu Doamne îngăduitor
Ca eu rămânând să pot spune cu puterea ce mi-o laşi
(ultimă mărire printre muritori):
Veţi uita şi veţi fi uitaţi
Nimic din ceea ce credeţi că aţi săvârşit temeinic
Nu va rămâne
Ci doar arareori ceea ce n-aţi fi zis vreodată
Că ar avea vreo cât de mică importanţă:
Din pietrele acelea cu vinişoare roşii
Câte-un ţipăt va răzbate
Dar deocamdată încă n-au apărut zorii
Şi nicio pasăre încă nu a zburat
Bumerangul sau un adevăr cu mama
Voiam să vorbesc neapărat cu mama
Care nu mai era de aceeaşi parte a oglinzilor cu mine
în vreme ce păsări sau zile zburau către apus
(Parcă cineva le zvârlea ca pe bumeranguri
Aşteptându-le să se întoarcă foarte cuminţi
Către mâna aceea ocrotitoare)
Eu doar voiam s-o întreb pe mama
Ce zi era atunci cu adevărat
Pentru că de la ea nimeni nu-mi mai spusese niciun adevăr
Dar cum nu se mai auzea nimic absolut nimic
Am zvârlit şi eu acea zi cu clipele ei toate
Ca pe un bumerang răvăşit
în mii de alte bumeranguri spre apus
Cu speranţa că vreodată se va întoarce la mine
Cu numele ei adevărat cu tot
Procesiune şi broderii
Mărturisitori întru Hristos
Sfinţi martiri Zotikos Attalos Kamasios şi Philippos
Oase sfinte unse cu miruri odihnindu-se în baldachinul aurit
Procesiune pornită de la mănăstire până la locul martiriului lor
Sub un deal calcaros
Pun pariu pe respiraţia molcomă a acestui poem
Că bieţii martiri demult şi-au aruncat de pe ei veşmintele aurite
Cu care i-au răsfăţat prelaţii
Şi ne privesc zâmbitori de dincolo de dealul martiriului lor
Ştiind că soarele răsare şi apune doar în trupurile noastre
în care de fapt hălăduiesc brodate
Mărturisirile lor întru Hristos
Poveste în cinci tablouri
Iată au plecat păsările
Undeva în memorie zborul lor mai dăinuie încă
O calmă renunţare
Abia bănuită a fi
Mă substituie zborului ultim
Albe candele destrămând undeva în memorie...
Fata Morgana – prima mea dragoste
Văzându-mă atât de neprihănit
S-a oprit la o răsuflare de mine
Şi a spus:
– Ca să pot fi a ta
Treci peste orizont
între cer şi pământ
Noi
îngeri de nisip
Ca-ntr-o clepsidră
Uitaţi
Zilele acestea ca nişte coli de scris
Se ivesc graţioase din albastrele nopţi
Undeva neştiut trudeşte în tăcere
De la începuturi
Poetul fiecărei zile
Alegorie cu şapte păsări ucise
Iscusitul vânător pasărea nimerind
îi adună toate zborurile de până atunci
Şi pe cele viitoare
Nu pe păsări ci doar pe vânător inima-l doare
Nu păsări ci zboruri şi-a prins vânătorul la cingătoare
Le-a-nfăşurat în gheme şi a pornit mai departe
Din urmă îl ajung ţipete deşarte
Iată a ucis şapte păsări
A făcut şapte gheme cu zboruri
Şi-n inimă pe vânător l-au izbit şapte mii de doruri
Brusc de pe cer a dispărut curcubeul
Ca un singur zbor încă nezburat
Cu el vânătorului inima şi cele şapte mii de doruri i-a luat
Cel ales
Am rămas singurul locuitor al cetăţii
Mi-am dat seama în dimineaţa asta suspect de proaspătă
Când nici vânzătoarea de la chioşcul de ziare
Nu mi-a mai răspuns la salutul politicos
(Probabil şi ea dispăruse într-un fel de Siberie )
Nu-mi rămâne decât să aştept de unul singur
Invazia şobolanilor
Totuşi nu disper
Am privilegiul de a fi cel ales
Să şteargă praful
De pe tomurile din biblioteci
înainte ca şi ele să dispară complet
Banchetul secundelor dumnezeieşti
Sângele acesta – sevă
A copacului însingurat care-am fost
Venit spre noul meu trup – un fel de binoclu întors
Nedornic să privească nici către lumea cea mică
De la minus infinit
Nici către lumea cea mare de la plus infinit
Fiindcă oricum nou adevăr n-ar avea cum să afle
Ci poate doar înlăuntrul său să privească
Chiar spre răsuflarea lui pecetluită-n aburi nimbici
Spre adierile lui care cheamă păsări din toate timpurile
La marele banchet
Al secundelor dumnezeieşti
(Din volumul Tăbliţe de lut vorbitor , în curs de apariţie)