Cum lumina are, se ştie, o natură dublă, fiind simultan corpuscul şi undă, am încercat să insist pe prima componentă, pornind de la cartea lui Horia-Roman Patapievici, Două eseuri despre paradis şi o încheiere (Humanitas, 2018), unde şi eseistul o „Favorizează” Tot pe cea dintâi. Am folosit binecunoscutele comentarii ale unui istoric literar, o autoritate în materie de studii danteşti, Natalino Sapegno, din volumul apărut la editura Nuova Italia, ediţia a şasea, 1990, Dante Alighieri, la Divina Commedia, Paradiso. Lumina analizată atât de subtil de eseist, o lumină imaterială, dar copleşitoare, are la Ilustrul Florentin şi un suport material, o trenă de comparaţii luate din atmosfera terestră, pentru a ne înlesni perceperea luminii ca emanaţie divină. Arta poetică a lui Dante o putem aproxima şi prin aceste comparaţii ingenioase între inefabil şi concreteţea unor situaţii imediate. Patapievici, cu pătrunderea lui binecunoscută, afirmă că „Ochii beau lumina” Paradisiacă. Eu, dorind, pentru uz propriu, să intuiesc ce înseamnă literar oceanul de lumină, splendoarea Empireului, descris de marele poet florentin, pornesc de la comparaţiile sale „Ajutătoare” Pentru a pricepe Gloria în care se scaldă locuitorii Paradisului dantesc. Admirabilului construct intelectual al lui Patapievici, pe care l-am şi felicitat bucuros că şi-a găsit „Tema vieţii” – Paradisul, nu i se poate desigur adăuga nimic. Am vrut să remarc, totuşi, că multele comparaţii din lumea de aici, vorba vine, este evident cea a secolului al XIII-lea, ne apropie de o mai exactă înţelegere a unui univers de dincolo…
Cu prilejul lansării cărţii sale la „Salonul de carte Gaudeamus”, i-am vorbit eseistului despre locul plăcut sufletului, locus amoenus, pe care el, Horia-Roman Patapievici, îl analizase atent la antici, clasici, moderni. Am cutezat, modest, să-i sugerez că şi unele poeme eminesciene i-ar putea furniza, de fapt, „Colţuri de rai”, de paradis silvan, ziceam, chiar dacă autorul volumului este atras mai cu seamă de unda luminoasă, universală, decât de locurile luminoase. Autorul eseului a avut atunci, în dialogul nostru improvizat, amabilitatea să-mi exemplifice elogiul luminii la Eminescu, evocând strania lumină, spectrală, poate, din Mortua est. Adevărat. Iar în volumul lui Patapievici se găseşte o strofă eminesciană.
Eu, catâr, caut „Materializarea” Luminii, nu imaterialitatea ei, apelând la, ziceam, comparaţiile concrete ale lui Dante, pentru a o percepe cât de cât... De pildă, mă ajută versuri ca „Io nol soffersi molto, ne si poco/ che’ io non vedessi sfavilar dintorno,/ com ferro boliente che esce del fuoco;” (Paradiso, I, 60-63), iar în traducerea Etei Boeriu: „Nu mult putui să-l rabd, dar nici deloc,/ astfel că-n jur să nu-l zăresc sclipind/ încins ca fierul când îl scoţi din foc” (Dante, Divina Comedie, Paradisul, în româneşte de Eta Boeriu, note şi comentarii de Alexandru Balaci, Editura Minerva, 1982). De acolo voi lua şi transpunerile următoare. Ori ce genială, aş zice, şi simplă alăturare de concret şi indescriptibil în „Non dei piu ammirar, se bene stimmo,/ lo tuo salir, se non come d’un rivo/ de d’alto monte scende giuso ad imo” (Paradiso, I,136-38). „De-acea zic să nu rămâi mirat/ că zbori la cer cum nu te miri că-n vale/ se scurge-un râu din munte revărsat”. În fine, „,or come ai colpi de li caldi rai/ e la neve riman nudo il suggetto/ e dal colore e dal freddo primai,/ cosi’rimano te ne l’inteletto” (Paradiso II, 106-109)… . Care sună în româneşte, graţie poetei cerchiste, astfel: „Ori, după cum rămâne goală firea/ de ger şi de zăpadă, când fierbinte/ dintâiul soare-i dăruie sclipirea”. Explicând mecanismul fin al alegoriilor sau al comparaţiilor, artă poetică in nuce, mi se par versurile danteşti din Paradiso, IV,43-45: „Per questo la Scrittura condescende/ a vostra facultate, e piedi e mano/ attribuisce a Dio, e altro intende”… Deci, „De aceea zic, Scriptura îşi alege/ un grai de rând şi trup îi făureşte lui Dumnezeu, dar alta înţelege”.
Reproduc acum şi un fragment din Summa theologica, I, q, I, 9 a Sfântului Toma d’Aquino, tradus de Sapegno la pagina 50 a menţionatului volum de la Nuova Italia, fragment pe care-l traduc la rându-mi în româneşte: „Este firesc ca omul să ajungă la lucrurile inteligibile prin intermediul celor sensibile, deoarece orice cunoaştere derivă din simţuri. Este, de aceea, potrivit ca în Sfânta Scriptură lucrurile spirituale să fie expuse sub formă de metafore materiale”… . Aceste „Metaphoris corporalium” Mi se par specifice artistului, în general, lui Dante prin excelenţă, cel care, de fapt, transfigurează concretul în spiritual, vezi „Incielare”, verb inventat de Dante, precum „Transumanar”, semnalat de Patapievici… Să-i mulţumim lui Horia-Roman Patapievici pentru căldura cu care ne-a făcut părtaşi la lecturile lui esenţiale, cele care nu se tem de timp şi pe care se cade să le iubim. În marasmul de azi, sunt călăuzele noastre care nu ne mint.