Hoinar printre casele albe
De ce totul e alb
şi casele şi pietrele zidite
şi zilele se scaldă în ulei?
De ce din marea caldă
încă mai ies glorioşii zei?
Neînţelese sunt unduirile mării, pline de candoare,
cum în lumina unui blând soare
crestează munţii şi amuţesc orizonturi
scuturând din evantaie.
Neînţelese-i sunt vorbele,
când el îţi spune o mie
şi în a astrelor pierdută licărire
ochii se transformă în rubine
şi pietrele taie marea nesfârşită.
Hoinar printre casele albe
unde toate-s neînţelese,
mintea-ţi refuză să distingă
secrete printre atâta frumuseţe.
Mintea făcută cioburi
Şi am mintea făcută cioburi,
când franjurile sunt la modă
şi eu mă tai în sticla groasă
a nopţilor cu perdele de velură.
Din oglindă rămân doar rama
şi al meu rece şi plin de amărăciune fior.
Se sparg cu zgomot şi sângerează gândurile îndelung,
Pe obraz, se prelinge o lacrimă ce despică iluzia în două
Parcurg drumul întreg al cunoaşterii
şi rămân trează în miezul nopţii încercând să adun
cioburile cu oglindirea lor tardivă, aruncate în luptă dintr-un mare tun.
Când liniştea-i deplină,
mă gândesc la poezie
şi îmi alung somnul cu gânduri scrise pe hârtie,
îmi las mintea să-şi reflecteze oglindirea,
gândul să cioplească din nou măreţia
căci sunt pierdută în detalii
şi amănuntele devin minciuni,
nu vreau să cred realitatea
ce mă înţeapă cu ai ei spini duri.
Voiam să ştii
Afară, natura are pelerine de lumină
Şi balerini croiţi din floare de cireş,
Iar pe a florilor de porţelan tulpină
Mărşăluiesc gâzele lângă vechiul măceş.
Din a codrilor fântână,
Miile de şoapte izvorăsc
Şi conturează adăpost pe timp de furtună,
Când fulgerul brăzdează cerul şi frunzele foşnesc.
Eu mă pregătesc să mă regăsesc
în mirajul poveştilor şi al universului imens;
Voiam să ştii că te iubesc
Căci mă simt neimportantă în adevărul ce-l trăiesc.
Acum e rândul tău a spune dacă mă doreşti,
Spune ceva ca să desluşeşti
Misterele ce închid ale porţilor doruri nebuneşti
Găseşte-mi sufletul şi fură-mi raţiunea pentru ceea ce eşti.
Străini unul de altul
La malul meu, al pânzelor albastre,
din înălţimi coboară un zmeu
şi-mi aduce la fereastră pergamentul dătător de slavă şi puteri.
Pe plicul închis cu rubine, venit de la malul forţei depline
se întrevăd litere doar de mine înţelese,
coduri ale unei iubiri nepermise şi rebele.
De la fereastra fortăreţei mele îţi înţeleg disperarea şi sărut plicul înapoi,
zmeul porneşte din nou peste mările ce au declarat război.
Anii trec înfăşuraţi în valuri ce se sparg la mal,
se gravează în inelele copacului ce a trăit în mirajul ancestral.
în fiecare noapte pe cel mai înalt munte se domolesc ape
şi se formează punte, nisipul mării se strânge în clepsidră
şi amfora porneşte în căutări,
nisipul se pietruieşte în agate
şi fuge departe de noi.
Inimile noastre-s depărtate şi buzele se vor înapoi
să-şi şoptească mii de şoapte pe malul mării în doi;
E ca un tablou abstract la tivul apei,
unde valurile îşi prelungesc sorocul şi inima îşi stinge focul.