Casă de vacanţă sau leul albastru
în cărţi scrise de maeştri intru mai stăpân pe mine
Şi mă îmbogăţesc de fiecare dată cu o casă de vacanţă,
Şi de fiecare dată viaţa, ori mă ia de mână,
Ori mă ia la şuturi şi mă scoate-afară din vis.
Ai grijă să vezi, mi-a spus,
Să vezi ce mare noroc ai,
Să vezi cum cerbul magnific se plimbă pe străzi,
După ce a fost dresat în sufletul tău.
Cum se întoarce cu mersul său triumfal
în aceeaşi seară, în aceeaşi carte,
Iar lumea nu poate să creadă că în această seară
încet, încet se lasă umbra divină a cerbului.
Dar au răsărit pe lume şi cârcotaşii,
Nu era cerb, spuneau la judecata de apoi,
Era un leu albastru, dresat de D.R. Popescu,
Leul albastru ieşit mândru din curgerea fiecărei cărţi.
A ieşit din amintiri ca să moară măreţ în fiecare dintre voi.
întoarcerea lui Don Quijote
1
A auzit din cărţi că Soarele
Cu care era îmbrăcat Dumnezeu
Este simbolul eternităţii
Şi că oamenii, în drumul zilnic spre serviciu,
Bagă hoţeşte în buzunare efemere
Vieţile furate din magma eternităţii.
Şi a plecat în lume să facă dreptate:
Fiind mai puţină eternitate pe pământ,
Oamenii la întoarcerea de la muncile zilei
Musai să restituie fiecare vieţile furate.
2
A mai auzit că atunci
Când se crapă de veşnicie
în istoria efemeră a omenirii,
Zilele explodează într-un dans nebun
Pe pământ, iar nopţile
Cazate la hanul norocului
Nu mai termină de golit
Burdufurile cu vinul rătăcirii.
Şi, ameţit de dorul aventurii,
A plecat să dea ordin
Zilelor şi nopţilor
Să se oprească în faţa frumuseţii orbitoare
A clipei de înţelepciune.
3
A mai auzit că toate întâmplările
Din care s-a născut şi din care creşte omenirea
încap bine într-o sacoşă, o sacoşă
Mare cât o mie şi una de nopţi
Şi a plecat să aducă în satul lui,
Pentru prieteni,
Sacoşa miraculoasă a literaturii.
4
Indignat că în Biblie
Nu sunt povestite întâmplările şi faptele
Eroice ale cavalerilor rătăcitori,
A plecat până la marginea cerului
Să-i ceară lui Dumnezeu revizuirea Bibliei.
Dumnezeu l-a primit la marginea cerului
L-a primit cu divină ospitalitate,
Rugându-l să se facă mai mic
Pentru a avea loc în cer.
Şi, pe când Don Quijote se odihnea,
în timpul somnului, Dumnezeu i-a aşezat mintea la loc
Şi l-a vindecat.
I-a luminat apoi întoarcerea pe pământ.
5
Când a ajuns acasă i se părea
Că poartă cu el toată lumina de pe pământ.
Nici soarele, că e soare, nu avea strălucirea lui.
în faţa prietenilor a ţinut un discurs scurt:
„Nu vedeţi? Gata. S-a terminat. A venit seara.
Vă las prin testament dreptul să vă amintiţi de mine
Şi să mă judecaţi. Iar nepoatei îi las toată averea mea:
Cerul pe care l-am coborât
Şi l-am împrăştiat pe pământ”.
Noapte
Femeia aceea cernea totul,
Gândurile, visele, tăcerile şi rătăcirile,
Mălaiul, făina şi ţărâna
Cu care se spală viaţa.
Apoi, într-o dimineaţă, a întrebat
Acum ce mai cern?
Cineva, nevăzut, i-a răspuns:
Uite, acum cerne cerul,
Poate dai de Dumnezeu.
Şi aşa i-a trecut viaţa
Şi când moartea i-a luat totul,
A spus: am înţeles. Şi vă sfătuiesc:
Mai bine luaţi cerul, cu Dumnezeu cu tot,
Şi tăiaţi-l mărunt, ca pentru salată,
Tăiaţi-vă şi umbra
Tot mărunt, ca pentru salată,
Până vă pierdeţi identitatea.
Aşa veţi înţelege cum îngerii
Umblă liberi prin sângele vostru.
Dar dacă tăceţi, fiţi siguri
Că se face în jur dimineaţă
On ne badine pas avec la poésie
Nici nu s-a uscat bine cerneala creaţiei
De pe bietul tău permis de conducere
Şi ai sărit nerăbdător la volanul poeziei.
încă nu ştii să vezi diferenţa
Dintre o autostradă şi un drumuleţ cu sens unic.
înjuri degeaba că sunt multe gropi
Pe şoselele literaturii.
Nu are rost să conduci cu viteză nebună.
Este greu, este imposibil să ajungi la Dante,
La Shakespeare sau la Mihai Eminescu.
Noroc că eşti avertizat (prin reviste literare),
Noroc că sunt radare peste tot.
Acum, ce-ai păţit? Pană de motor?
De inspiraţie? Pană de poezie nu există.
Vezi dacă îţi funcţionează airbag-urile.
Vezi dacă inspiraţia sau talentul
Funcţionează fără aer condiţionat.
Câte amenzi ai primit?
Acum, nu simţi că ai uitat să faci plinul?
On ne badine pas avec la beauté de l’infini.
Drumul
Dumnezeu a ieşit la plimbare pe pământ.
Trece prin oameni şi îşi şterge
Tălpile divine de întunericul din noi.
Poate sunt şi eu un drum pe care trece
Eternitatea trasă cu o sfoară
De clipele zgribulite ale singurătăţii.
Ce drum prăfuit!
Cineva adună zdrenţele drumurilor
Şi în acest coş de rufe
Abia are loc o zdreanţă,
Pardon, o viaţă.