într-un aprilie se năştea Emil Cioran, azi preţuit şi repudiat, cu viteze egal de inegale, pus, de unii, în fruntea discursului naţionalist (pentru gloria externă, vezi bine, printre românii proeminenţi, să zicem inventatori ai stiloului, ai avionului cu reacţie şi mulţi alţii, realmente nume mari), iar de altă pătură opinantă, pe lista scurtă a trădătorilor, apatrizilor, nepatrioţilor etc. Ne propunem să vorbim, acum, despre o stare de spirit românească, fără să s-o cârmim spre politic, numită, chiar neabraziv, amărăciune. Aşa că ne luăm aliat, în discursul nostru, un volum canonic al lui Cioran. Silogismele amărăciunii demonstrează că teleologia lui Cioran este „Adevărată”, deşi nu „Exactă”, după cum s-ar putea spune uzând de binomul devenit celebru prin Noica. Mai „Exactă” Ar fi dorit-o adepţii taxonomiilor, mai integrabilă într-un teritoriu umanist „Clasic”, sistematizat. Însă este „Adevărată” Întreaga sa desfăşurare pentru acreditatrea unei întregiri/ rotunjiri a conceptului de ecumenism, necontenit propulsat ca ideal soteriologic şi de epistemologi precum Eliade. Este „Inexactă” Irascibilitatea care atinge formula anatemelor la adresa unor popoare (y compris cel român) văzute prin prisma unor vicii hiperbolizate; ceea ce nu afectează „Adevărul” Revoltei cioraniene împotriva categoriilor umanului, cele în vigoare încă. Tonul său pătimaş îi blochează accesul la impersonalitatea văzută ca apanaj al didacticismului, al logicii aservite unui sistem social declarat pozitiv. Or, tot ce reprezintă pozitivism în istorie, efort thetic tradiţional (=progres), apare automat la Cioran în cheie negativă. Lumea geometrizantă, cu simbolistica ei ascensională, suferă o transfigurare tragică, evoluând sub zodia evanescenţei. Prin două optici pare să fie remarcată evanescenţa românească: una „Blândă”, mioritică, axată pe ocultarea răului şi alta „Mânioasă”, în tonalităţi dezlănţuite ca la Eminescu sau Cioran, care exaltă răul, cel politicianist sau, respectiv, cel rezident în humusul naţional.
Evitarea „Exactităţii” Limitatoare referenţiale îi conferă acestui Privatdenker, cum îi place lui Cioran să-şi spună, o statură impunătoare de solitar provocator, de obstinat întru mânie – ipostază renuvelată a titanismului romantic. „Mânia” Inexactă, dar esenţial adevărată, îl recomandă pe gânditor drept continuator al lui Eminescu. În câteva pagini despre irascibilitatea Poetului, Marin Tarangul (Intrarea în infinit sau Dimensiunea Eminescu) se întreba „La ce bun să fii mânios când nu ai înălţime, când nu ştii împotriva a ce te ridici ? A fi cu adevărat mânios înseamnă a te ridica nu în faţa unui caz, ci în faţa unei dimensiuni, gata să înfrunţi o putere mai mare decît cea a omului”. La revoltatul comun, „Tulburarea” Generată de mânie trece; la marile spirite, „Tulburarea” Este ubicuă şi acecentele înverşunării lovesc permanent în suficienţa abia camuflată a contemporanilor. Arsenalul polemic convocat de filosof trădează mai degrabă un moralist decât un mizantrop, cum se spune de obicei. Doar că retorica moralistului este radicalizată. O recunoaşte Cioran însuşi: „Un moralist nu e deloc un om care se ocupă de morală, ci unul care meditează asupra destinului uman şi care este obsedat de om. Moraliştii francezi (La Rochefoucauld, Chamfort, Jobert) sunt frământaţi de insanitatea fiinţei umane, de partea monstruoasă din om, sau dacă vreţi, de creatura ratată”. Acest fragment, dintr-un faimos interviu, justifică anatemele aruncate mitului progresului, ce trebuie subminat proporţional cu exaltarea mitului Căderii. Revenim la Silogismele amărăciunii: „De ce să ne retragem şi să ieşim din joc cînd mai sunt atâtea şi atâtea fiinţe pe care le putem decepţiona?”. Concepţia antropomorfică e incontestabilă aici, dar contorsionată – „Omul secretează dezastru”, orizont teratologic rezolvabil, însă, prin încrederea în „Viitorul cianurii”, pe un Pământ care istoveşte, „Din oficiu”, disponibiltatea spre admiraţie, imanentă omului. „Hiena din noi” E întreţinută după o logică a cercului vicios de nevoia de solitudine, căci „Nu-ţi poţi apăra singurătatea dacă nu ştii să te faci odios”. Spectrul ratării de care se temea atât de mult un Eliade, emană o insidioasă pornire spre autoeliminare: „Toate apele au culoarea înecului”.
în Silogismele amărăciunii, figurile „Forfotei” Umane, placată pe o comoţie stupefiantă a „Eficacităţii„ Declanşând în acest scop o imensă trăncăneală de tip caragialesc, care prevesteşte hegemonia delirului, ţin de maniera forte a lui Cioarn. Delirul, ca formă pură, scăpată de pe orbita determinărilor – iată o forţă care ar putea exorciza demonia plată instalată pe Pământ de „Melancolie”, „Plictis”, „Anemie”, „Lene”, „Apatie”, „Nevroză”, „Toropeală”, „Tristeţe”. Nostalgia originilor se insinuează peste tot. „Ne deosebeşte de înaintaşi dezinvoltura cu care privim taina”, afirmă tragicul eseist, demolând tenace pistele existente spre violarea tainei, inclusiv cele religioase. Atentatul la „Corola de minuni a lumii” E un nume pentru Absurd. Mandarinatul lui Cioran nu este falacios, concretul abhorat întorcându-se mereu spre a-şi cere dreptul la transcendenţă, oricât ar părea de contrariant, cred că filosoful propune un ethos întemeiat mai întâi pe o defrişare a prejudecăţilor, apoi pe o cruciadă contra erijării oricui în moralist. Aliaţele lui Cioran în cruciada sa singulară de secol douăzeci, pacturile cu mai mulţi diavoli ai derapajului umanist de-a lungul Istoriei constituie o reacţie disperată, patronată de un monism al forţei, o ripostă a unui etern combatant, preocupat de statura adversarului: „Nu mai eşti tânăr din clipa în care începi să nu-ţi mai alegi duşmanii, mulţumindu-te cu cei ce-ţi stau la îndemână”.
Cu norocul unei singure vocaţii – a metafizicii negre – „Irascibilul” Cioran se declară consecvent împotriva linguşirii (id est autolinguşirii) în care se complac oamenii şi relansează astfel, în mod spectaculos, discuţia asupra tabuului instaurat de Protagoras. Invocându-l pe Heidegger, am putea admite că la „Uitarea Fiinţei” Au contribuit masiv un Galilei sau un Descartes, care au redus lumea la un simplu obiect de explorare tehnică şi matematică. Pentru scriitorul român nu e dizolvabilă valenţa umanistă a postulatului potrivit căruia „Omul e măsura tuturor lucrurilor”, ci interpretarea lui aberantă, orientată megalomanic, spre autoînţelegere, la un pas de ateism. În loc de a urma un principiu centripet, omul s-a aruncat cu o imprudenţă ce frizează inconştienţa în logica perfidă a evenimenţialului, în epifenomen, prăvălind peste sine „Teroarea istoriei” şi rămânând perplex în faţa urmărilor teribile. Câţiva penitenţi, prea puţini, încearcă un act de asumare a eternei „Năzuinţe a mielului de a deveni lup” şi visează o „Ligă a dezamăgirii” Pentru „A da un caracter oficial oboselii lor şi a o impune altora”. Liderul incontestabil al acestei Ligi este, deocamdată, Emil Cioran, arheolog al amărăciunii, căci el are conştiinţa cea mai limpede că „Bunul simţ ne obligă la... O autarhie a eşecului”. Cioran nu este numai un stilist al crizei şi decadenţei, ci şi un ideolog mai viabil decât se recunoaşte îndeobşte, un moralist şi, aparent paradoxal, un umanist ecumenic.
Cu silogismele e mai greu, e un termen nerăspândit la plebe, dar amărăciunea se poate înţelege de multă lume, cu niveluri diferite de educaţie. Aşa că încheiem cu o interogare (iarăşi, cui prodest?): cum, cine, unde ar putea ex-pune amărăciunile în faţa decidentului politic?