S-a stins făptura Domnului Ioana Dinulescu, dar nicidecum scriitoarea cu acelaşi nume. Ioana Dinulescu a debutat în revista Ramuri (1971), cu poezii, lirică ale cărei ecouri au fost consemnate (cronologic) de Laurenţiu Ulici, Eugen Simion, Constanţa Buzea, Nicolae Manolescu, C. M. Popa etc. Rămân volume care au loc, oricum, în istoria literaturii române contemporane, de pildă, Călătorii de recunoaştere(1982), Legea şi visul (1987), Eu şi lumina (1988). A fost redactor la Ramuri. A fost şi un om al Cetăţii, în calitate de jurnalist (îndeosebi la Radio Oltenia Craiova), reactiv când a fost cazul, cinstit până la capăt, fără preget când simţea că trebuia luată atitudine. Este doar unul dintre motivele pentru care îi regretăm absenţa. Mai trebuie să menţionăm, însă, pentru cei mai tineri, sau pentru cei care nu au cunoscut-o, că Ioana Dinulescu a fost o persoană cu aptitudini de prieten cum puţini pot fi, prin câteva calităţi, care sună puţin, dar răsună mult: voce sinceră, directă, mesaj poate mai acuzativ, dar asumat. Regretăm că s-a dus un om cu personalitate, cu un curaj al opiniei cum rar am văzut, chit că asta se poate întoarce, îndeobşte, împotriva ta. Parcă am vota (adică, nota bene, am dori), Doamne iartă-mă, ca astfel de om să revină printre noi! (G.C.)
Scara poetei
Era o zi de toamnă atât de senină
şi frumoasă că părea o minune anapoda
ca naşterea zeiţei Atena din coapsa tatălui său.
Navigam pe străzi desfundate,
cu asfaltul crăpat, drapată de o rochie nouă,
din mătase fluidă, aproape lichidă,
punând la grea încercare atenţia
bărbaţilor sastisiţi din orăşelul meu.
Habar n-aveau ei că eu sunt poetă
şi, în acea zi senină de toamnă,
aveam de gând
să-mi cumpăr o scară de argint.
Obosiţi ca nişte miri de mucava
înainte de nuntă,
bărbaţii din orăşelul meu îşi contemplau
chipurile în oglinzi prăfoase,
rătăceau, sastisiţi fluturi de molie,
în plasa propriilor destine de mucava.
Est-timp eu navigam pe străduţe
liniştite, miraculoase, cu sânii mei feciorelnici
alintaţi discret de rochia mea nouă
din mătase fluidă.
Văduva trandafirie, iubită a nimănui,
defilam cu o scară de argint în braţe
în umbra marilor copaci,
morţi înainte de a fi semănaţi.