în poemul Zâmbete de neînţeles publicat în volumul Planetă de poet, Patrel Berceanu îşi imagina o scenă în care copiii lui cotrobăie printr-un scrin şi descoperă cu uimire fotografii ale tatălui lor ciopârţite („Degetul arătător de la mâna stângă e lipsă/ Şi o bucată de ureche îi lipsea”), cu trimitere la versurile tăiate sau rămase nepublicate din cauza cenzurii. Am cotrobăit prin scrin şi am găsit versuri cu potenţial nu doar exploziv, ci şi autodistructiv, pe care poetul le-a pus acolo şi nu le-a scos niciodată pentru a le flutura. Oricum, cei care l-au cunoscut pot depune mărturie despre curajul cu care el vorbea în gura mare despre ceea ce alţii n-ar fi îndrăznit să vorbească nici în somn. (Doina Pologea Berceanu)
Poem
Am scris un poem cu sânge.
Cu sânge l-am tipărit pe hârtie.
Cu sânge adevărat. Cald. Roşu.
Cei care niciodată nu înalţă edificii cu sângele lor
nu ar trebui să-l citească.
Cei care nu culeg grâu cu seceri din sânge
nu ar trebui să-l citească.
Politicienii limbuţi care risipesc întotdeauna
sângele altora sigur nu ar trebui să-l citească.
Nu zâmbi. Am scris un poem cu sânge.
O să găsească cititori, cel puţin aşa sper.
Tristeţea s-a întins acum peste toate.
Nu suntem pregătiţi pentru aşa ceva
dar ce-i la urma urmei poezia
să i te agăţi de poale
apropo de poezie: unde-i versul
acela capabil să devină eroul zilei
sigur că nu suntem pregătiţi pentru aşa ceva
deşi „Ai crede că cele mai bune lucruri
sunt cele slobode”
însă versul acela poate că pluteşte în aer
ca un teribil lasou radioactiv
care a calculat aproape totul: deschizătura
laţului, viteza de deplasare, gâtul şi grumazul
victimei, forţa de strângere
Revolta din sufragerie
avantajul de a fi viu nu
face doi bani dacă nu
ştii aprecia repede distanţele
ochi ager mâini îndemânatice
cam asta-i cheia izbânzii dacă
doreşti să-ntorci cu fundul în sus
televizorul cu o singură mişcare
miracolul se iscă din uluială
şi precizie televizorul nu ştie cum stau lucrurile
Oedip. Monologul din crângul eumenidelor
vărsarea de sânge şi răsăritul de soare n-au nici un temei
pentru orbi
şi dacă ar începe mâine un potop care să dureze
o sută de secole tot se vor găsi unii care să-ţi
ceară la urcarea pe arcă numele, vârsta şi apartenenţa politică
da şi se vor sui la timonă să ne păstoreasca neliniştile sângele şi nisipul strecurat în sandale şi unghii căci vedeţi ce bine suna ararat într-o istorie veşnic de-a-ndoaselea veşnic tarara şi tarara şi tarara
Despre naşterea poeziei 1
Faptele şi spusele ei se cunosc pe de-a-ntregul
căci toate au căpătat înţelesuri sau, cum spuneau
mai încoace bastarzii, un sens şi o dovadă a sensului.
Singura spusă rămasă fără noimă e următoarea:
„Regilor, vremea ar fi să vegheaţi cu gândire-nţeleaptă
la următoarele: voi vieţuind şi girând printre oameni,
zeii din cer pedepsesc judecata vicleană şi strâmbă
şi sfâşierea de lupi dintre semeni. Căci zeii văd totul.
Să vă păziţi, aşadar, o, voi, regilor. Fiţi ai dreptăţii.
Ochiul lui Zeus peste tot va luci şi pricepe-va totul.
Unde-a privit a văzut în adânc, căci nimica nu-i scapă,
Că, spre-o pildă, -n oraş e închis în cătuşe-adevărul.”2
Aceste vechi vorbe ale Poeziei nici până azi n-au
căpătat înţeles, nici acum nu se ştie ce vor ele să spună.
E vremea
m-a trădat nu firea mea
ci carnea mea
firea mea zicea: muşcă
carnea mea zicea: linguşeşte
şi mai zicea – dinţii tăi
sunt fragezi ca petala
de trandafir ergo: linge
„Zăpada e puritatea minţită”
lasă-te nins e vremea
ninsorii
Va trebui să lăudăm norii
noi, suflete, ne căpătuim şi pe spinarea
lucrurilor care ne întorc spatele
să nu spui ce contează
însă
dacă lăsăm să ne scape nelăudat amurgul ăsta lat în
umeri (atenţie s-a oprit o clipă pe trepte ca-n
vremurile bune) va trebui să lăudăm norii ăia
scârboşi
care fac jocul vecinului pontiful profeţiilor din cartier
ce-i drept reumatismul nici nu
iartă dar nici nu minte
Realitate a noastră
Dacă lumea o va ţine tot aşa
cei nenăscuţi ar face bine să mediteze
o clipă înainte de a intra în viaţă
setoşi de fapte
Şi-aşa savanţii susţin că fătul visează
aceleaşi imagini odată cu mama
şi nenăscuţii sunt cu totul printre noi
câtă vreme visul e realitatea înşelată.
Realitate a noastră căci alta nu cunoaştem.
Meşter la-ntoarceri
Ai mânia. Ţi-ar mai trebui putinţa
de a lua vieţii de sub nas vânatul
proştilor aceştia-mbăloşând nadirul
secretând ruina şi-mpuţind văleatul
Ai tristeţea. Îţi lipseşte-un frate
meşter bun la-ntoarceri ca un Odiseu
îndopând cu ceară hăuri delatoare
puse în serviciul nu ştiu cărui zeu
Dar mai întâi mai întâi mai întâi
îmbracă-ţi cămaşa curată de in
întinde-te pe un pat primitor de măceşi
şi dormi şi visează o coroană cu spini
Pendulare
să iei o clipă-n serios ideea
de-a deveni pe scenă saltimbanc politic
sau să îţi iroseşti minuta vieţii
privind la soare cum îngenunchează
lovit în frunte, istovit de glonţ
în agonie peste ţărmul scitic?
1 Poemul a apărut în volumul Lacrimi civile, mai puţin acest fragment final, care a fost eliminat.
2 Hesiod, Către regi.