Stigmatele
Trăim vremuri când revoluţiile şi-au pierdut din prestigiu,
iar eu, de cealaltă parte, deschid ferestrele larg
şi strig oricui ar vrea să m-asculte:
„Fericiţi aceia ce iartă, căci numai ei se pot lecui!”
Apoi caut stigmatele primite de bunicul meu, Setrak Melichian,
pe când alerga spre mare, la poalele muntelui Musa,
fără să ştie că vaporul izbăvitor plecase.
în jurul meu se lasă acum o pace ursuză,
martiri mai sunt doar pe plăcuţele cu nume de străzi.
Şi uneori, când nu ştiu cine sunt şi numele
nu-mi mai e de folos
caut stigmatele pierdute acum mai bine de-un secol
pe ţărmul unei mări pe care catargele
nu se ivesc.
Caut stigmatele bunicului meu, dar e o durere prea mare
s-o merit.
Amintire
îmi amintesc de cireşul din fundul curţii
de gustul de metal al cireşelor după ploaie
îmi amintesc de televizorul rusesc al vecinei de vizavi
şi cum fiecare venea cu scăunelul lui să privească
la ecranul alb-negru cât o farfurie
îmi amintesc de bunica mea Arşaluis îmbrăcată în negru
la moartea străbunicii mele
îmi amintesc de camionul din plastic, trimis din America
de mătuşa Anahid şi unchiul Kevork
plecaţi din ţară imediat după ce regele abdicase
îmi amintesc de domnul Vrabie, basarabeanul
care altoia pomi
de ramura prunului care făcea pere cu gust de piersică
mi-ar fi plăcut să-l reîntâlnesc pe domnul Vrabie mai târziu
să-mi pună pe braţ un altoi cum ştia numai el
să pot picta precum Modigliani femeile care m-au iubit
îmi amintesc de vechiul Larousse cu care bunicul
m-a învăţat să citesc
încât am învăţat pe negândite limba franceză
fără să ştiu că e limba franceză
îmi amintesc de copiii de pe stradă care râdeau de mine
că nu ştiu să vorbesc româneşte
nu ştiu când s-a născut prima amintire a mea
părinţii mei s-au despărţit când aveam doi ani
nu-mi amintesc să-i fi văzut vreodată împreună
Aşteptarea
am trăit poveştile inventate de alţii:
vezi, îmi spuneau, zidul cenuşiu, colţuros,
e, cât încape cu ochii, o privelişte minunată
dâmbul pe care se-aruncau la-ntâmplare
trupurile cailor morţi
era o poiană prin care alergau fecioare desculţe
şi despletite ca nişte Sânziene
lebedele pluteau pe asfalt şi rădăcinile negre
ale castanilor retezaţi
se împleteau sub blocuri ca o cunună de-Armindeni.
Eu aşteptam privind spre felinarul spart
ca şi cum aş fi văzut o stea luminoasă
am tot aşteptat, fără să ştiu că teama
cu cât la mai mulţi se împarte
nu face decât să sporească.
şi tot aşteptând, El a coborât de pe cruce
pe când noi, cei care îl vegheam
adormisem.
Balada băcanului
Untdelemn –
şi cu asta tot ce s-ar putea spune
despre visele mele
s-a spus
Măslinele erau vechi şi zbârcite şi, totuşi, băcanul
aşezându-le pe cântar
avea aerul că ne face o mare favoare
Era o vreme a lucrurilor simple
iar suferinţa
îşi mai avea inocenţele ei
Untdelemnul era gros ca răşina şi mirosea a doagă
ori a alamă coclită
după butoiul sau canistra în care zăcuse
bunica îl turna cu băgare de seamă
peste borcanul cu măsline zbârcite
în vremea aceea a lucrurilor simple
visele erau simple şi ele
Uleiul de floarea soarelui se preschimba
cu încetul
în ulei de măsline.
Untdelemnul rânced căpăta gustul lemnului dulce
iar măslinele dintr-odată umflate şi negre
se rostogoleau ca nişte cărăbuşi pe faţa de masă
Ce bine va fi, îmi spuneam, şi, totuşi, de-atunci
n-am adăugat nimic copilăriei mele
deşi torn mereu deasupra lumilor vechi şi zbârcite
visele mele –
untdelemnul ce mi l-a lăsat Dumnezeu
cu aerul că îmi face o mare favoare
Aleph
ce am trăit s-ar putea povesti
în diferite feluri
iată că viaţa mea se strânge
într-o singură clipă
precum ghemul Aleph al orbului
care citeşte
cu viteza luminii
după cum am uitat, am iertat
ori m-am răzbunat
ce voi trăi s-ar imagina
în diferite feluri
după cum cărţile care se întorc
arată spânzuratul, împărăteasa,
sau moartea
prezentul e unul singur, nu uită
nu se răzbună, nu iartă
nu e la îndemâna nebunului
sau a marelui preot
acum e noaptea anului nou
anul ăsta
am privit mai rar către cer
de aceea n-a nins
pământul e negru ca şi cum
un sânge-nchegat
s-ar afla dedesubt
anul nou trece, pe rând, în ovaţii
precum carele triumfale
cu învinşi
pe sub porţile Romei
primii care îl întâmpină sunt micronezienii
din insula Kiribati
iar ultimele de la care îşi ia rămas bun
sunt păsările atolului Baker
şi dacă o corabie ar fi trecut
pe sub ferestrele mele
geograful lui Magellan ar fi scris
că odaia mea se află cam la jumătatea
marelui arc de cerc dintre ele
toate amăgirile se întretaie aici
punctul de la care în sus
nord nu există
estimp îţi privesc trupul
în razele nopţii
aşa cum vechii greci priveau
spre lucrul în sine
şi nu înţeleg bucuria asta
a lumii întregi
entuziasmul lepădărilor
de la un an la altul
respiraţiile noastre se amestecă
albăstrui
pentru noi nu există trecut
căci ce ni s-a întâmplat
mai păstrăm încă
nici viitor nu există
pentru că nimic mai frumos
nu se poate întâmpla
clipa asta care ne povesteşte
viaţa întreagă
deşi aleargă în Univers
cu viteza luminii,
stă nemişcată