Cafeaua din partea casei
Cafeaua din partea casei
fierbinte şi lungă
în trenul de viteză medie
dintre două oraşe
ce-şi prelungesc periferia
peste ferestrele vagoanelor
dincolo de care
vremea nu mai poate îmblânzi răzvrătirile
bătrânii continuă lupta unora şi mai bătrâni
şi doar natura moartă poate scăpa nevătămată
din cutele veacului
când la mijlocul podului de fier
ne răzgândim sau ne lămurim definitiv
precum eroina din „Gară pentru doi”
iar adevărul devine simplu de neghicit
în cafeaua din partea casei
fierbinte şi lungă
Plecare
Printre casele mătuite de zăpadă
grele şi albe
repetând cuvintele ce pot defini
şi supliciul şi iertarea
sub ferestre ca nişte obraji bosumflaţi de copil
indicatoarele cu numele străzilor
încep să dispară pe rând
şi se iau după noi
odată cu gardurile,clădirile auxiliare
ca şi cum am fi fost
centrul de greutate mobil al cvartalului
ori am fi avut
un magnet puternic
pe care nu-l iubeam
şi el ştia asta
După concert
Vioara culcată pe mătasea albastră a cutiei
şi gâtul ei prelung
amintindu-mi mereu
de sfârşitul serii de gală
şi de ecoul vocii pe care pendulul şi clopotul
se încăpăţânează de atunci să-l reproducă
Salcâmul înflorit devine far aprins
pentru vasele de croazieră ale singurătăţii
şi în faţa zilelor înşiruite
rămân precum ambasadorii
ţărilor mici şi uitate
strângând în mâini scrisorile de acreditare
Tuburile de oxigen
Sunt izbânzi care ne despart
aşa cum seceta desparte bucăţile de pământ
când oceanografii au cercetat îndelung
prin oraşul cu străzi înclinate către fluviu
unde viaţa noastră se amestecă
cu rămăşiţe din iubirea altora
iar valurile se despică fără nici un toiag
Se pledează tot mai emoţional
pentru stilistică şi matematici
şi-n carnaţia amiezii
o suferinţă iertătoare soseşte
odată cu tuburile de oxigen
prin salonul de reanimare
Memoria
Memoria rămasă în oasele degetelor
cum îndârjirea specifică
marginalilor care vor să supravieţuiască
printre clipele serii
asemeni unor surori vitrege ale tandreţii
lângă cana de ceai
cu toarta imitând o pisică ce se caţără
până spre margine
privind înăuntru
Totul împrejur pare asamblat folosind tehnica
unei instalaţii de artă contemporană
într-o uzină părăsită
asemeni celor zărite în videoclipurile
formaţiilor de muzică rock
unde melodia se interpretează frenetic
peste podeaua de ciment
lângă pete mari de ulei
şi utilaje înţepenite
înghiţitorii de flăcări
Singurătatea paharului
băut pe jumătate
şi numărătoarea inversă
reîncepută odată cu lumina de Aprilie
ce se ascunde într-un măr
şi vrea să crească împreună cu acesta
în sala de aşteptare cât un întreg ţinut
cu geamuri acoperite trei sferturi
de hârtia îngălbenită a ziarelor vechi
unde nu crezi
în reverenţa de dinainte de înfrângere
nici în fair-play-ul de după
când se vorbeşte în şoaptă
apoi din ce în ce mai puţin
despre cum sfârşitul istoriei
continuă sub măiestria
înghiţitorilor de flăcări
O să-mi amintesc
O să-mi amintesc negreşit
etica acelor ore de toamnă
cu strălucirea lor ostenită
când pescăruşii loveau cu pieptul
oglinda lacurilor
ploile se înteţeau aducând cu ele
primul abandon
iar pe buzele tale citeam
fie un cântec fie o rugăciune
O să-mi amintesc negreşit
despre frumuseţea ce poate recupera
dar nu şi vindeca totul
şi cum plimbările fără sens prin
gara oraşului mic la sfârşit de vacanţă
au fost adevăratul nostru grand tour
despre jacheta cu brandenburguri
uitată pe şezlong la plecare
despre dragoste
şi despre cum spuneau savanţii
că puţine lucruri
există în stare pură pe pământ
Aproape de început
Un carusel al aducerii şi luării aminte
şi altul al ocrotirii şi violenţei cartierului
cu ruinele sale industriale
unde trebuie să fi duplicitar şi inventiv
pentru a supravieţui
Totul este răzvrătit şi vătămat
rezistăm ajutându-l pe altul să reziste
ca într-un vis intens în care iubim fără motiv
şi părăsim fără explicaţii
Un carusel al aducerii şi luării aminte
în sala cinematecii
peste care plouă şi vocile actorilor
se aud puţin bruiate
de răpăitul stropilor grei pe acoperiş
şi cât de mult am vrea ca „Rocco şi fraţii săi”
să se termine aproape de început
la secvenţa când Annie Girardoux şi Alain Delon
stau la masă vorbesc puţin şi se privesc îndelung
crezând că este acolo atât de multă speranţă
încât ar ajunge timp de un secol unui întreg continent
soarele învaţă să o ia de la capăt
Picături mai de sânge cad în zăpadă
precum căpşunile în zahărul pudră
E iarnă, e linişte şi privighetoarea ce se aude
a fost dată ofrandă pustiului