23
Cerul nu e perfect, e aşa
cu părţile lui bune
pe care nu le vezi niciodată şi
spărtura aceea prin care curg
semnele – iată
ele s-au adunat la capătul uliţei
acolo pe unde se strecoară
pe furiş timpul.
„De când poate vorbi aerul?”
m-am întrebat –
pe prispele caselor
se strânseseră umbrele
cu care încercam să încropesc
o poveste.
Totul era să încep.
Mă apropiam şovăielnic,
căutând în minte
cuvântul de început
dar drumul spre ele
nu se scurta niciodată.
Iată, moş Trifan
îşi plânge copiii pe care
nu i-a avut
încât a ajuns să numească
pomii din curte cu numele lor
şi merii şi perii
se pregătesc de botez.
Degeaba ciuleam urechile,
nimic nu se auzea
de dincolo, de peste gard
parcă aerul topea vorbele
şi le trimitea înapoi ca pe nişte lacrimi
celui care vorbise.
„Voi merge la următoarea poveste” – mi-am spus.
Dar asta era şi mai tristă
cu bătrânul care pierduse o mână
şi aştepta să-i crească la loc
muind zilnic ciotul în apa iazului din curte.
Era mâna pe care visa să pună
inelul iubirii şi Ea
nu mai avea timp să aştepte:
pur şi simplu murea.
Cândva fusese şi aici o poveste
în casa asta părăsită
din care au fugit şi şoarecii,
şi umbrele confuze.
Să plecăm mai repede,
povestea
nu e pentru cei de aici.
Astfel,
care o pasăre care un vierme
am ajuns la capăt
şi nicio poveste nu mai începuse.
Dar la capătul uliţei
se mutase din nou casa lui moş Trifan
cel care îşi plângea copiii
pe care nu i-a avut niciodată şi
liniştea era ca un cântec de leagăn.
24
Draga mea am uitat ce trebuia să-ţi spun.
Am în mână o lumânare pentru sufletul crinului şi
încerc să conving păianjenul să mergem
la teatru – se joacă finalul tuturor
pieselor –
după aceea
vom ofta uşuraţi şi ne vom juca
cu baloanele.
Sigur trebuie să-ţi spun ceva important
o stea face semne disperată dar
ce pot eu pricepe de aici:
orice stea visează să cadă
împreună cu cineva până în fundul pământului
şi să-l abandoneze acolo
iar cei care o văd
îşi pun imediat o dorinţă.
Cred că asta voiam să-ţi spun:
iar am ratat
existenţa asta.
25
Noi suntem ochelarii
prin care cineva priveşte mai departe
decât vă imaginaţi
şi mai adânc.
Din spate, cineva de pildă,
ne fixează dioptriile pentru moarte
şi atunci
toată lumea intră în panică:
nimeni nu ştie
cum se moare mai bine
şi plângem şi ne rupem
pânzele de paing în care
ne-am născut apoi unul:
„Să-i fie ţărâna uşoară”
şi toată lumea e mulţumită
şi se linişteşte dintr-o dată.
Sau
ne pune dioptrii pentru înviat
şi atunci ne împărţim
ca în hoţii şi vardiştii:
ala bala tu eşti mort
ala bala tu eşti viu
restul nu vă mai jucaţi
cei morţi, bineînţeles învie
şi fac în ciudă
celor vii
care nu mai pot învia,
timp în care ceilalţi
se plictisesc de moarte.
Atunci Marele Orb
plictisit
de un joc pe care
nu-l înţelege şi pe care
îl joacă din voinţa
celui din spatele lui
sătul de hărmălaie,
face un pas în spate
dărâmând ca într-un joc de domino
toţi orbii
din care ne tragem privirile.
27
Stau de cealaltă parte a mea
şi între noi e iubirea
ca o apă care curge de jos în sus
lângă care
fâlfâie
din aripi murdare amoraşi,
scot limba şi ne îngână gravi
ba tu ba tu ba tu.
Mă privesc în ochi
cum pot
unul aici altul dincolo şi
aş face primul gestul
cu toate că
între noi iubirea
despre care filosofii spuneau
că ehe, ştiu ei ce-i aia –
are un iz, o miasmă
ca şi cum ar veni
din chiar moartea unei inimi.