De ce tocmai o dimineaţă?
M-a surprins felul cum ai părăsit camera:
trântind uşa, înseamnă că toate sforile
pe care le-am tras,
ca o nouă formă de anesteziere, s-au rupt.
Cu toate astea, ciorapii nu-ţi vor încreţi gleznele.
Ştiu: n-am fost tipul înalt, brunet,
cu ochi albaştri ce-ţi căzu în ceaşca de cafea
după ultima farfurie spălată
în apa de primăvară a lunii,
din care ne privea exuberant
un lan de porumb iubind lumina.
Mai bine ar fi să aflu ce nu vrei să-mi spui:
ceva despre bruma mării ca o pasăre de pradă
veghind nisipul plajei,
despre cum m-aş împiedica
până şi de linia de frontieră dintre noi?
Răsunau chitările, ca în locurile ascunse
ale inimii mele, altfel nici nu se putea!,
dezvăluind în fâşii, distilate fâşii,
precum paşii unui specialist în furişarea pe întuneric,
balada trupei Bonfire – You make me feel –
Mi-ai făcut şi-un semn consolator,
între palme aş mai fi răsucit,
aş mai fi răsucit între palme,
cum renăştea prin peretele bibliotecii
amprenta cupelor sânilor tăi
– întruchiparea ceasului meu solar,
neliniştitor precum orice precizie –,
şi mă simţeam de parcă aş fi făcut
o depunere la bancă,
în prea devremea dimineaţă.
– De azi vom măsura cărţile împrăştiate
prin biblioteca în care ai întins
acea faţă de masă din brocartul înţelegerilor,
dar nu am nicio suferinţă din pricina asta,
ai conchis, semn că ţii la corvoada noastră domestică.
– Nu e o noutate acest fapt.
Noutate, cred, e ceea ce corectăm,
– ştiu, orice adevăr este înşelător,
ca şi întrebarea: De ce tocmai o dimineaţă?
Poate fi ea acel phoenix uriaş mult aşteptat?
Vom auzi cărţile cum şi-ntind trupurile,
nu ştiu dacă atât de mature precum profilul pădurilor
din care-au plecat, ca nişte povestitori, definitiv,
să bea un ceai lipsit de renume,
să deschidă o polemică în stradă
pe partituri ce-au aprins ruguri de recunoaştere
– şi cine dracu mă poate contrazice? –
a faptului că strada nu e un loc de lectură dezvelită.
Loc dezvelit e această bibliotecă
primenită de paşii tăi fini cutreierându-mi inspiraţia,
– a respira în voie nu înseamnă, cumva,
a nu mă întreba ce gândeşte celălalt despre mine,
cel ce sunt-cum sunt-când sunt-pentru că sunt?
Aşa au fost paşii tăi,
precum ai proprietarei carierelor de argilă
când ai trântit,
ca un poştaş peste o ţară de nici-altundeva,
uşa,
de-au tresărit,
cu anii lor cei mai frumoşi sub dorsale,
dintre bujorii grădinii ce împiedică
orice dimineaţă să devină amurg,
greierii, amintindu-ne greierii, ca niciodată,
că nu răgazul ne lipseşteą.
__________
1. Referire la mitul greierilor şi originea divină a cântului-povestire, dintre Socrate şi Phaidros, din dialogul platonician Phaidros.
Toate indiciile
Gardul înalt şi poarta au ars în soba de zid
odată cu prima căsnicie.
Oblicitatea ochiurilor plitei de fontă
ascundea întunecimi despre care,
la acea adresă, nu s-a mai vorbit.
Mult timp nu s-a mai vorbit la adresa acelei adrese.
O peluză compactă şi-un gard viu
tuns soldăţeşte, o serioasă cutie poştală,
care-şi plătise dreptul de a locui acolo
şi-o giruetă atotştiutoare,
precum redacţia unui ziar,
în materie de direcţia vântului...
Ieri, de la o poştă, amicalul poştaş,
venit soldat în termen pe când eu trecusem
prin tranşeea primei jumătăţi de militărie,
îmi flutură un plic.
Primul gând a fost, recunosc cu tristeţe,
că mi-ar fi scris armata, apoi, tot apropiindu-se,
cu o oarecare chibzuinţă m-am oprit asupra altuia:
ultima dată mi-ai trimis o vedere
dintr-un chioşc de ţigări;
mai adaug calendare pentru douăzeci şi doi de ani
şi o hartă pe care scrisesem: ,,Aici suntem noi“.
Şi, pentru ca totul să pară extrem de realist,
i-am rupt lent capătul cel mai subţire,
păstrând toate indiciile
că volumul şi greutatea cuvintelor au aceeaşi metalurgie.
Aceeaşi metalurgie aveau cuvintele tale.
A mai fost şi o nedreptate şovăielnică:
fotografia ta alb-negru.
C-am stat sub vânt
Cu deştele îmi apăs pleoapa,
rămâi lumină, fii mişcare,
poartă-mi privirea precum apa
spălând norocul pe picioare,
să nu-mi fii dogmă cumpănită,
ci pitorescul cuţitar
pitind în şaua matisită
o aşchie primită-n dar...
De-am să revin pe-un cal mărunt,
împuţinat ca o monedă,
sfioasă aşchie cât sunt,
sunt îmbinarea patrupedă
ursind vestiri precum poştaşul
cu haina-i însăşi, o scrisoare...
Sau stând în vânt, am fost luntraşul
atâtor mări interioare?
Schimb de focuri
Pufăie din ţigara-nnădită, prelung,
jarul îmi pare-un fitil
ce-şi ţine sub haină ziua-n răcoare,
strâng mânerul joagărului
şi-ncerc să ţin ritmul:
Nu-mpinge, doar trage,
mă-ndeamnă Ilie...
Fumul proaspăt
îi face mustaţa să râdă cu furie, afumându-i obrajii
cum iese pe nări ca prin coşurile locomotivei
de pe scara căreia cobora din mers,
învăluit, ca-ntr-o robă,
în aburii de câmp carbonifer
tocmai în dreptul străzii, cum un fugar clandestin.
Proptiţi în picioare
fixăm capra cu ancora braţelor,
joagărul se cabrează,
spinii săi fluieră în miezul traversei,
rumeguşul palpită, străluceşte mut
pe hainele mirosind a păcură, spre seară,
când vom face cu soba de zid,
schimb de focuri.