Nikola Madzirov (poet, eseist, traducător) s-a născut în 1973, la Strumica, într-o familie de refugiaţi din cauza războaielor balcanice. De peste douăzeci de ani trăieşte într-o deplasare continuă, schimbând graniţele ca răspuns poetic la fuga forţată a strămoşilor săi.
Poezia sa a fost tradusă în aproximativ 40 de limbi şi publicată în reviste şi antologii atât în Macedonia, cât şi în străinătate. Este autorul volumelor: închis în oraş, Undeva, niciunde, Piatră relocată, Rămăşiţe de altădată. Pentru volumul Piatră relocată i-a fost acordat premiul de poezie „Hubert Burda” Pentru autori născuţi în Europa de Est şi premiul „Fraţii Miladinov”, la Serile de poezie de la Struga. A fost recompensat şi cu premiul „Studentski zbor” Pentru debut literar în Macedonia şi cu „Xu Zhimo Silver Leaf” – premiul pentru poezie europeana al King’s College din Cambridge.
Nikola Madzirov a beneficiat de importante burse internaţionale: International Writing Program (IWP) la Universitatea din Iowa, SUA, Marguerite Yourcenar în Franţa, DAAD la Berlin.
Este unul dintre coordonatorii reţelei internaţionale de poezie Lyrikline cu sediul la Berlin.
Interpretul de jazz american Oliver Lake şi compozitorul de muzică clasică italian Angelo Inglese au compus muzică bazată pe versurile lui Madzirov.
Prezentare şi traducere de Tatjana Betoska
Umbre trec pe lângă noi
într-o zi, o să ne întâlnim
ca o barcă de hârtie şi
un pepene care se răceşte-n râu.
Neliniştea lumii
o să ne însoţească. Cu palme
o să acoperim soarele, în mână cu lanterne
o să ne apropiem unul de altul.
într-o zi, vântul nu o să-şi
schimbe direcţia.
Mesteacănul o să-şi scuture frunzele
în pantofii noştri din prag.
Lupii o să ne vâneze
inocenţa.
Fluturii o să ne lăse
pulberea lor pe obraz.
în fiecare dimineaţă, în sala de aşteptare,
o bătrână o să povestească despre noi.
Şi ceea ce spun eu acum
a mai fost spus cândva: aşteptăm vântul
ca două steaguri la hotar.
într-o zi, toate umbrele
o să treacă pe lângă noi.
Când cineva pleacă, tot ceea ce este desăvârşit revine
Lui Marjan K.
în îmbrăţişările de după colţ, poţi să-ţi dai seama
că cineva pleacă undeva. Dintotdeauna a fost aşa.
Eu trăiesc între două adevăruri
ca un bec cu neon ce oscilează
pe un hol gol. Inima mea adună
tot mai multe persoane care au fost.
Aşa a fost dintotdeauna. Un sfert de trezie
irosim în clipire. Uităm
lucrurile înainte să le pierdem –
cum ar fi caietul de caligrafie.
Nimic nu este nou. Locul din
autobuz este cald mereu.
Ultimele cuvinte sunt transmise
ca nişte găleţi înclinate, date din mână-n mână,
să stingă un foc obişnuit de vară.
Mâine lucrurile o să se repete –
înainte să dispară din fotografie, chipul
mai întâi o să-şi piardă ridurile. Când cineva pleacă
tot ceea ce este desăvârşit revine.
O cădere a nopţii obişnuite de vară
1. Aşa arată o cădere a nopţii de vară:
adultera iese pe balcon
într-o cămaşă de noapte de mătase care lasă
strălucirea stelelor să pătrundă, o crenguţă cade din ciocul
pasării care adoarme înainte să-şi aşeze casa,
un soldat care poartă scrisoarea mamei în buzunar
coboară drapelul de stat şi
probele atomice din pântecul pământului
înviorează în secret morţii. În clipa aceasta, cineva
interpretează liniştit neumele bizantine,
altcineva modifică exodurile războaielor
balcanice şi civile în numele adevărurilor
universale. În curţile fabricilor
dorm statuile participanţilor
la revoluţiile anulate, peste mormintele
armonioase, florile de plastic îşi pierd
culoarea, iar cele naturale – forma,
şi această linişte a morţilor
de la care ne-am luat rămas-bun,
nu este a noastră.
2. Într-un sat cu trei ferestre luminate,
o vrăjitoare prezice doar
însănătoşirile, nu şi îmbolnăvirile.
Valurile dau afară sticlele
care pot cuprinde în ele întreaga mare,
sensul indicatorului de direcţie obligatorie
arată spre Dumnezeu,
pescarul rupe o bucată din cer
aruncând cârligul în râu,
copilul sărman caută Ursa Mică
şi planeta de pe care şi-ar fi dorit să provină,
din pragul casei ucigaşului cu alibi,
o pană încearcă să zboare.
Aşa arată o cădere a nopţii obişnuite de vară.
Oraşul se aprinde în roşeala lunii
şi scările de incendiu par să ducă la
cer, chiar şi atunci când toţi
coboară
pe
ele.