Giancarlo Pontiggia (Seregno, 1952) este poet, critic literar şi traducător.
în perioada 1977-1981 a fost redactor al revistei de poezie Niebo şi, în colaborare cu Enzo Di Mauro, a îngrijit, în 1978, pentru editura Feltrinelli, volumul La parola innamorata. Poeti nuovi.
împreună cu Paolo Lagazzi este responsabilul secţiunii „Literatură italiană” Al revistei ALI (Edizioni del Bradipo), condusă de Gian Ruggero Manzoni, şi al revistei Poesia e Spiritualitŕ, condusă de Donatella Bisutti.
Dintre traducerile sale din franceză amintim: La nouvelle Justine de Sade, Bagatelles pour un massacre de Céline, diversele versiuni ale lui Faune de Mallarmé, L’Enfant de la haute mer de Supervielle, Charmes şi Mon Faust de Paul Valéry. Spre sfârşitul anului 1980, interesul său se mută spre clasici. Traduce din Pindar, Sallustius şi opera lui Rutilius Namatianus.
Studiile sale de poetică şi critică literară au fost adunate în volumele Contro il Romanticismo (Medusa, 2002), Lo stadio di Nemea (Medusa & Vitali, 2013) şi Undici dialoghi sulla poesia (La Vita Felice, 2014).
în 1998, pentru culegerea poetică Con parole remote, publicată de Editura Guanda, a primit Premiul Internaţional „Eugenio Montale” 1998. Culegerea Bosco del tempo (Editura Guanda, 2005) a primit, în anul 2006, premiile „Camaiore”, „Metauro” şi „Dessě”.
Culegerea poetică Il moto delle cose (Mişcarea lucrurilor), din care publicăm traducerea în limba română a acestor poeme, a fost publicată, în august 2017, în colecţia „Lo Specchio” A prestigioasei edituri Mondadori din Milano. Această culegere a fost recompensată, în 2018, cu Premiul „Pascoli” şi cu Premiul Naţional de Poezie „Antica Badia di San Savino” şi a fost finalistă, în acelaşi an, la Premiul „Viareggio” şi la Premiul „Carducci”.
Traducere şi prezentare: Elena Pîrvu
Semnele care au zburat, într-o zi,
până la noi
Semnele care au zburat, într-o zi, până la noi
şi ne-au lovit; lucrurile
care deja erau înainte de noi
şi rămân, aproape nemuritoare, după;
tot ceea ce a pus stăpânire pe ochii noştri
şi şi-a întins pânzele către inimă, navigând
printre stâncile de gânduri neaşteptate, de imagini
ascunse, inaccesibile;
emoţiile
care ne-au tulburat, sentimentele
care ne-au deranjat, legăturile fericite; zilele
cu nori imenşi, indiferenţi, care ne-au împins
spre malurile unei morţi prea
multă vreme invocate
– nu au fost ele cele care ne-au legat
de viaţă, de suverana, fizica, deliranta
mişcare a lucrurilor?
Viaţa, dar ce e viaţa. Şi ce e
amărăciunea
Viaţa, dar ce e viaţa. Şi ce e amărăciunea
care te cuprinde pe neaşteptate, când,
contemplând un cer care se mistuie
dur, furios, întunecat, care apasă
pe calota minţii, a ta, crezi
că nimic, dar chiar nimic
nu te-ar putea scăpa din această
prăbuşire de ore care par zile,
iar zilele, ani – suspendaţi ca o eră
lungă, vastă, nemuritoare – sau când, privind fix
o carte pe care o citeşti
de prea mult timp, de acum, simţi
că numele se fărâmiţează, unul câte unul, încăpăţânate,
în pulbere de sunete şi de nimic, şi implori
un simţ
unic, puternic, un
uimitor miracol care să lumineze
întunericul cunoscut al minţii,
a ta, din nou,
care se terciuieşte
în materii care se revarsă, necunoscute, figuri
colorate ale lumii care în acest timp
se retrage cu adio şi din nou adio
– şi simţi
Şi te temi, iar în teamă te desparţi
de fiecare lucru
Şi te temi, iar în teamă te desparţi de fiecare lucru,
şi chiar şi de cine îţi e mai drag; te temi,
şi tremuri,
şi nu îndrăzneşti să priveşti în afara ta, şi te închizi
într-o încăpere de neîncredere şi de ranchiună. Şi simţi
că nu ai obligaţii decât faţă de tine şi că fiecare act,
fiecare gând sunt doar pentru a sta un pic mai mult, minte
încăpăţânată,
pe pământul muritorilor. Să fii viu, să fii, să exişti:
doar la asta te gândeşti şi te gândeşti
cum să ascunzi lumii oribilul tău secret:
să stai, să stai mai mult decât poţi în lumea
albastră, între ceruri şi pământuri, flori şi asfalturi,
să stai oricum, chiar printre oameni pe care nu-i iubeşti,
în oraşe mizere, apocaliptice,
bolnav, schilod, să cerşeşti
un pic din viaţa lor
caldă, îmbătătoare.
Şi ne-am născut
Şi ne-am născut
în viaţa care deja exista.
Lucrurile
existau, multele, extraordinarele
lucruri, pe care punem mâna
încet-încet.
Şi noi priveam
aerul care strălucea
şi ploi, şi zăpezi
şi sori care stagnau, indiferenţi,
în dimineţile prea
liniştite.
Şi am privit, într-o zi, numele,
cuvintele prime, necunoscute,
care spun da şi nu, care oscilează
între lucruri.
Totul e natură, chiar şi sfârşitul
Totul e natură, chiar şi sfârşitul
– sfârşitul, mai ales, răsuflarea
care evadează din noi,
sare, urcă,
biruie
jugul imens al timpului, apoi
se loveşte, cade,
se ascunde
în înfăţişarea lucrurilor,
fum, fugă,
amprentă a ceea ce a fost, ultimul
drum
„Merg să văd dacă dincolo e mai
bine”
„Merg să văd dacă dincolo e mai bine.”
Dar ce înseamnă mai bine? Liniştea mistică
a celui care contemplă zidul gol al unei chilii
sau zgomotul ameţitor al lumii? Dimineaţa
când totul e început, suspendat
la începutul lucrurilor
sau după-amiaza, spre seară, când
cerul pleacă şi ia cu el
fiecare gând? Viaţa
care străpunge, rapidă, chinuitoare, anii noştri
sau sfârşitul, sfârşitul milos, care regenerează
lumea? De ce eziţi,
dacă te întreb?
Cobori, pe străzi
Cobori, pe străzi
umede, întunecate, unde
şi cerul e umbră.
Străluceşte, vezi, uşa prin care treceai,
într-o zi: pare
adineauri. Şi deja te îndrepţi
spre o uşă joasă, îngustă...
Unde
e lumina care îmi plăcea? – spui
şi te surprinzi
la amintirea unui timp oarecare,
a unei zile pierdute cu un oarecare
nimic.
O frunză, umilă
O frunză, umilă,
se clatină, coboară
încet,
prea încet
simulează: pare
o insulă care străluceşte, suspendată
într-un albastru suveran, enorm,
în al său fastuos, prea mult,
cer. Oare să fie acesta, crezi,
fericitul rămas-bun, docila
despărţire? Dar întotdeauna
te cuprinde o nelinişte
de a exista, de a fi
aici, în imperfectul
în care
„Suferă doar, poate,
cine prea mult a vrut,
sau vrea”.