Poem pentru tata
Nici nu ştii cât te-am căutat!
Te-am căutat, mai întâi,
în întunericul minţii mele,
dar nu te-am găsit.
Te-am căutat, apoi, în fotografiile alb-negru
îngălbenite de vreme,
erai un străin frumos ca actorii de cinema,
şi nu te-am găsit.
Te-am căutat, mai târziu, în amintirile celorlalţi,
însă tot nu puteam să conturez în gând
chipul tău adevărat,
chipul tău de lumină.
Mă uit uneori în oglindă
şi văd lângă capul meu de femeie
cu frunte înaltă, bărbătească,
ascunsă de părul tăiat,
chipul tău care pâlpâie
ca o fotografie în mişcare
şi-o explozie de lumină
umple oglinda.
Formula secretă
Mângâi făptura ta de carne
şi aerul începe să miroasă a smirnă
şi a încă ceva necunoscut.
Aş vrea să fiu un maestru parfumier,
să descopăr formula secretă
a aromei dintre mine şi tine.
O picătură turnată în foc
ar fi îndeajuns pentru ca lumea
să explodeze.
***
dragostea mea –
o pâine aburindă
abia scoasă din ţest
cu urme de cenuşă
pâinea noastră
cea de toate zilele
şterge din palmă
cuvintele pompoase
de înşelat neputinţa
la capătul drumului
când vei uita toate cuvintele
îmi vei şopti numele
în loc de rugăciune
O seară la filarmonică
Suntem singuri într-o sală de spectacole
la distanţă de două scaune.
Ne privim cu disperare în lumina ceţoasă,
ca în filmele mute.
O orchestră fantomatică se pregăteşte pe scenă.
La primele acorduri vibrante
ale părţii a doua
a Simfoniei a VII-a de Beethoven,
ne scufundăm unul în altul.
Valuri mici se ridică la suprafaţa podelei,
mâinile mele te caută, apa creşte.
Nu mai ştiu dacă văd
întunericul din adâncul mării
sau al cerului în furtună.
Mă sufoc şi te strig, sunetul nu răzbate,
ca într-o încăpere de plută.
Sala este acum o grotă preistorică,
numai orchestra pluteşte şi cântă.
Pare că a schimbat partitura,
aud uvertura la Forţa destinului
a lui Verdi.
Nu te mai zăresc, mă agăţ de candelabru,
îl cuprind în braţe
cum aş strânge trupul tău luminos.
Un scurtcircuit, dar nu mă desprind
Corpul se zbate şi rămâne încleştat
Pe braţele de metal
ca ultimul răstignit de pe cruce.