Munte, vale şi porţi
[...]
7.
Coborând în miezul cuvântului,
am auzit
lătratul pământului.
Ţărmurile
se răsturnau peste ape.
Adierea îngerului
am simţit-o pe pleoape.
M-am ferecat în stele
Şi
m-am zidit în Porţi.
Alt cer s-a prăbuşit
peste aceleaşi nopţi.
Iar somnambule păsări
ţâşneau rotindu-se
prin dealuri,
Când amintirea morţii
se răstignea pe valuri.
8.
Poarta sinelui
nu conţine sinele
tuturor lucrurilor.
Ideea de iarbă
Nu
se concepe de către
miezul pământului.
Iar zborul,
Abia tresare în
„Pasărea neterminată“.
9.
încătuşat în frig,
Prinţul pândeşte ascuns.
Pretutindeni,
o mare întristare.
Carnea omului,
viermii norilor,
împuţind lumina
şi putrezind arborii:
Atâta tot!
10.
Armonioasă Poarta sinelui,
de n-ar fi fost
decât o amintire.
11.
Lângă duhul cuvântului
neîmperecheat,
Doarme timpul orb.
Chipul îngerului păzitor,
a încremenit
pe
rădăcina visului.
Somnul
e plin de fantasme.
Mărturie
oasele ţâşnind
fosforescent
din pământ.
12.
De acum
vom locui deşertăciunea.
Ne târâm viaţa
cum şerpii nătângi
în pulberea stelelor.
De acum
vom locui deşertăciunea.
Jocul cu umbrele,
paşii fulgeraţi – fugăriţi,
se descompun.
Se mărunţesc,
până dispar.
De acum
vom locui deşertăciunea.
„Drumul către sine“,
coşmar anevoios.
Scară înşelătoare.
Aidoma nisipului
purtat niciunde
de vântul iluzoriu.
13.
în faţa Porţii,
ziua şi noaptea
se
vor respinge.
Scamatorii
de
păpuşar.
Nimic mai mult.