Despre ceva anume care-mi scapă
Aproape ca pe o mirare dincolo de închipuire
Amintirea unui gând foarte de demult
Pe care-l credeam transformat
într-un fel de poem
Despre ceea ce mereu
Am avut senzaţia că-mi scapă
Deşi îmi părea aşa de cunoscut
Niciodată n-am putut să reţin
Acel ceva anume
Acel regret de déjŕ vu
Eu cel aproape bucuros de propriile-mi tristeţi
Aş fi putut scrie poeme reuşite despre zile şi nopţi
Despre anotimpuri
Mai ales despre veri infernale secetoase turbate
Stând doar cu ochii aţintiţi pe fereastră
Şi privind la celălalt – de fapt tot la mine
De dincolo de altă fereastră
Privind la mine cel nepriceput cel orb
Cu toate laşităţile înflorite
Precum bubele pe trupul lui Iov
Ceva anume care iată
Şi de data asta mi-a scăpat parcă printre degete
Printre priviri şi simţuri
îmi tot scapă mereu acel ceva
Cu neputinţă să-l rostesc
De aici încolo poate să urmeze aproape orice
Vârtejuri în rotiri sincopate
Iedere prelungi de emoţii ieşite din pardoseala
Pe care întins credeam că stau
Cuprinzându-mi infinitezimalul trup
Aducând mai mult a semn de întrebare
Alt alfabet
Ce lucru mecanic să mai facă şi gândurile noastre?
Care rotiţe unse cu miruri foarte vechi ar mai putea rugini în ele?
Nu mă mai tem de aproape nimic
De când m-am lăsat în voia unor semne demult implorate
Acum stau atent să simt cum schimbăm chipuri iluzorii
Şi aştept să deprind prima literă dintr-un alt alfabet
Tăinuit între coloane de lumini reci
Nimic din aburii pământului nu se mai clinteşte
Echere fosforescente
Compasul auriu dincolo de orice viciu
Şi ochiul acela cât toate cerurile
Arcuşul de lumină
Cu ceva timp în urmă moartea fără s-o chem
M-a rugat să-i meşteresc un fel de poem
Mi-a mai spus că în schimb îmi va da poate o zi sau chiar o povaţă
Când în rece cumpănă-mi va fi cobiliţa rezemată de viaţă
Eu prea timid i-am răspuns că mai bine îi cânt ceva la vioară
Despre ce e înlăuntrul meu despre ce e în afară
Pentru că la poeme nu mă prea pricep
Aproape toate mi se termină acolo unde vreau să le-ncep
Şi rămâne doar un abur – un clocot
Ce-mi ţine secundele ferecate sub conturul aceluiaşi clopot
Dar nu doresc pentru mine vreo zi în plus nici măcar vreo povaţă
Dă-mi moarte ceva ce vioara-mi răsfaţă
Ceva ce cântarea-mi pentru tine o va face divină
Dă-mi moarte un arcuş de lumină
Luna din vin
De ceva timp am considerat corect
Să împart cu Dumnezeu
Ce mi-a mai rămas
îmi este mult mai bine acum
în fiecare zi am din ce în ce mai puţin de împărţit
Peste câteva zile nu o să mai am nimic
Voi fi singur eu împărţitorul şi deîmpărţitul
Singur eu care să mă împart cu Dumnezeu
Pentru mine n-am să mai opresc nimic
N-ar trebui s-o spun dar
Luna brumată străluceşte în paharul cu vin roşu
înlăuntrul meu liber
Câte clipe extraordinare mi-au scăpat
Câte răsărituri câte apusuri ca nişte
picturi pe ud
Unde toate culorile se schimbă
cu fiecare moment
Cu fiecare privire sau gând
Câte ceruri albe de-a dreptul
Pe sub care ne îngrămădeam cu toţii
Eu nici pe atunci nu îndrăzneam să schimb absolut nimic
De teama ca nu cumva la cea mai mică şoaptă
Să se prăvălească pe ceilalţi troienele dintre clipe
Ca nişte rame vii tremurătoare
Ca şi cum nici n-aş fi ştiut prietenii îmi spuneau
Ai grijă reţine tot ce este unic şi irepetabil
Pentru poemele tale
Decât să ne tot spui chestiuni arhicunoscute fardate cu metafore
Cum le ziceţi voi făcătorii de poeme
Cu mult mai bine ar fi să păstrezi toate astea
Aşa cum sunt pentru poemele tale
Care bineînţeles ar fi mai pe gustul nostru
Dar toate mi-au scăpat neprinse în poeme
Nemaiputând fi spuse şi altora
Sunt cel mai mare egoist
Stau toate libere înlăuntrul meu liber