Motto:
Şi lumea? Şi şocul unei spaime în neştiuţii îngeri matinali?
Şi Eul din acel însumi al Tu-ului strivit în plasa unei ştirbe duminici?
Poem scris pe un fir de ceaţă
„M-a uitat moartea” – zice
sorbind scârbit din paharul ciobit
şi oaspetele sosit târziu prin noaptea
prea mofturoasă pentru un sfârşit anunţat:
„Da – îi răspunde – moartea uită deseori
ca o târfă dedulcită la gustul
amânării gata mereu s-o ia de la capăt
cu răsfăţul unei ameninţări ticăloase...”
Şi din ungherul unei odăi părăginite
se ascute mormăitul unui ceas abandonat
în amurgul unei toamne de neuitat.
Fie, sunt pregătit, mi-am respectat
timpul dăruit şi aniversările cu temerile sale
prea greu îngăduite – am colindat
toate cărările de-atâtea ori rătăcit
pe la răscruci fără nume
iar acum abia de mai pot auzi
glasul acela risipitor ce m-a purtat
până aici prin pâclele unor ani
ce par să nu fi fost ai mei...
30 decembrie 2020
Utilajul stricat
Nu mai privi: vană e căutarea,
cerul are filtrele sale blocând
nefaste orgolii şi acel dincolo
la care râvneşti nu-i decât un deşert
plin de scheletele celor plecaţi
spre tărâmul atâta promis.
Eu ştiu – mi s-a înştiinţat la timp
de un aed străvechi scăpat pe
aceste meleaguri – măsurând
utilajul stricat al bietului meu trup
prin care doar un suflet aproape pierdut
mai bântuie cu un rest de surâs
convins că o neştiută şansă îi
târguieşte un loc de scăpare.
Ad quem
Sosit-a prin anul buimac un corb
cu ceva poesc în figura sa mutată în Verb:
el nu cunoaşte specia umană
altfel decât doar unii dintre noi
poeţi ori câţiva profeţi pierduţi
prin taverne sărace experţi în blesteme
servitori ai unui tăinuit mesager
unicul păstrător al limbii secrete
din care nouă ni s-au aruncat
multe cuvinte dar nu mai puţin iluzorii.
Nu există Eden, nici mântuire
de nu în aceste slăbite simţuri
cu care ne jertfim haosului măreţ.
Un itinerar spre cunoaştere se află
totuşi însă pe o strâmtă potecă într-o
vale a plângerii prin care numai
cei nenăscuţi au drept la înţelesuri.
Pentru mulţi masa e gata
Şi a coborât din nicăieri anul
năucit de veninoase vestiri.
Pe dealuri jefuite de aprige ciori
ierburi plăpânde îşi fac rugăciuni
mistuite de ger şi de ceţuri năvalnice –
arbori înşfăcaţi de nelinişti îşi uită
pierduta de-acum ardoare estivă
şi un izvor îndură blestemând lăcătuirea de gheaţă.
Nu vom mai ieşi pe drumuri văduvite de grai –
„Unii, în pelerinaj / ajung prin poteci obscure”
însă o umbră hulpavă scuipată de somn
cu o glăsuire de mormânt bâiguie la ferestre
că pentru mulţi masa e gata şi uşa deschisă
dar cine se încumetă să intre când
pe la porţi huruie nemiloase blesteme
iar pe streşini nemaivăzute năluci incită
prigoana şlefuind lama dezastrului.
De-a pururi trăire cu neputinţă e
De-a pururi trăire cu neputinţă e
şi nici în vis n-am ispitit s-o încerc
căci chin şi trudă-n vaier s-ar consuma
prin ani fără contururi şi veacuri pribegite
tot rostuind trăiri în sacre neghiobii
şi frământând la chinuri sisific repetate
De ispitiri de veacuri străin am fost
şi calea mi-am lăsat-o la pofta broaştei
străin de proslăviri simandicoase
şi mulţumit cu clipa prea fugace
printre dorinţe sărmane şi bucurii sumare
lăsând trecut şi viitor să fiarbă
în veştedul prezent în care-un fir de iarbă
e un trofeu de marcă şi-un şir de vanităţi
Nicicând nu-mi voi nega crâmpeiul
unei priviri mărunte la colţ pe un trotuar boltit
căci fumegând în faţă-mi e dulce dar divin
precum privirea şuie a fetişcanei hâde
ce-şi risipeşte şarmul spre ochii-mi neatenţi
nu de destin se leagă durata aruncată
de-un zeu zănatec prin târguri inventate
spre a ne-aprinde-n inimi promisiuni deşarte
Aşa că dacă gol rămâne cerul
şi pe pământ doar surpături de vieţi
şi veştede iubiri ce inimi amăgesc
eu surd urmez cărarea prea strâmtă ce-am ales
cu buruieni pe margini şi ghimpi pândind eroarea
de a călca grăbit pe laturile sorţii
ce haosul veghează şi îţi conduce paşii
spre-un hău ce milă n-are în fălcile-nsetate...
lapsus memoriae
există şi uitare de minte – îmi şopteşti
de la înalta fereastră papală – o potecă
adversă pe lângă lacul Albano
(ceva mai departe de capul lui nero ţintuit
peste alt lac distrus de o bombă nazistă:
ştie mai bine bătrânica simpatică de la Univ.Tre
ce m-a purtat acolo într-un amurg de noiembrie
„E cod roşu!” Îmi şoptea simpaticu-i soţ povestindu-mi
în drum spre Nemi cum i-a salvat o
Mărie moldoveancă mutându-i aici din
inima Romei, nici Aldo nu ştie
povestea şi n-am niciun chef să i-o spun...) –
aducerea-aminte e altceva
e – îmi şopteşti – un rest de trăire
nemestecată bine nu un revers
mai curând un resort al inimii
aplaudând o clipă (atât?!) hăul vulcanic
căzut într-o resemnare gureşă când din ea
răzbat spre noi nişte parabole dannunziane
din barul sprijinit pe lac cu faţa
spre vaporoasele grădini papale
de la Castel Gandolfo: în fine –
mai spui – o povară nu e mai mult
decât o cruce în şubredul timp
al iertării pe o vale în care se stinge
lacrima unui copil renăscut...
La o aniversară
Pentru A. La 70 ani
nu nu nu
nici vorbă de hotar – cum spui –
ieri ai păşit doar un prag
o cutumă a vârstei cruţând
bucurii încă de trăit
nu ţi-am spus nimic – mi-ai reproşat –
neatentă la gureşa-mi tăcere
hărţuit de huruitul anilor
peste bietele vieţi lăsate
de izbelişte în hamacul unei iubiri
pline de hopuri dar tivite – cum altfel? –
de însângerate garoafe ale unei tandreţi
nicicând vindecate...
Să-ţi fi spus ce? Că nimic
n-ar fi putut salva fragila-mi fire
în afara îngrijoratei tale
prudenţe...
Acum – cu pasul pe prag
şi departe plânsul copiilor din
dormitorul amurgit fără vreo veste –
grăbit se-arată promisiunea
unui coş de bucurii neîncercate:
un tranzit lenevit spre un ceva nedesluşit
– un pariu pe mâinele nu mai puţin
insidios...
Cum să trăieşti după moarte
A trecut şi această zi
bucurându-se de ultimul cânt
al privighetorii salutând în zbor
stropul de fericire uitată
la umbra trandafirului consolatoare.
Lumea a luat-o razna, strigă o voce
dintr-o golaşă curte într-un grai străin.
Despre ce şi cum să vorbeşti când
şi cuvintele au căzut în tăcerea bolnavă
şi ea de unica-i povară. Şi nimeni în jur
să asculte în tihna unui amurg de cretă.
Pe jos furnicile îşi caută groapa
în nisipul încins de un soare bezmetic.
Năluciri zglobii plutesc peste grădina
de-acum pustie: un şobolan îşi freacă
mâinile cu o plăcere de prisos.
Nimic de ros, nimic de îmbucat
în ordinea deznădejdii. Un tandru
ţipăt de copil înghite golul rămas
de la amiaza şi ea amnezică. Şi
cu cea mai scurtă iluzie nu poţi
să nu gândeşti cum vei trăi după moarte...
Oboseala amintirii
Buimăceala unei dimineţi fără vârstă.
Nimic de spus, de adăugat
la ceea ce noaptea a şuşotit
în colcăiala unor aşternuturi şiroind de somn.
Nu mai e timp pentru nimic:
şovăiala ţine camerele în viaţă.
Dintr-un ungher uitat mă priveşte
cu ochi de copil o amintire obosită,
stâlcită pe marginile unui velur brodat
cu flori ce-şi plâng ofilirea.
„N-am fost acolo” – strigă din bucătăria părăsită
de bâjbâiala unei voci străine –
„Nu am văzut nici funia aruncată pe jos,
nici scândura din care s-a prăbuşit pe podea...”
Vestea a sosit prin adierea unui vânt
de vorbe bolborosite. Eram şi nu eram,
treaz sau încă în ghearele unui somn prea tulburat.
Până la urmă am zdrobit uşa
şi dincolo nu-mi amintesc decât şipotul
unei ploi ce astupa vederea...
Acela să fi fost semnul fatidic al
unei schimbări fără întoarcere?