Cu o retorică rafinată, filigranată, ce articulează, atât de meşteşugit, gândul de libertate a cuvântului, Sreten Perovici conferă poeziei sale o surprinzătoare unitate, dar şi vigoare armoniei trăirilor interioare, ca-ntr-o partitură caracteristică muzicii clasice. Organizată şi regizată cu arta bijutierului şi a caligrafului, lirica poetului muntenegrean emană forţă meditativă şi subtilă înţelepciune, iar arabescurile rememorărilor şi plenitudinea dragostei germinează sunete, culori şi întrebări care nu-şi caută răspunsuri, ci devin vehicule ale ideilor şi sentimentelor ce se petrec în sufletul însemnat de timp şi visare.
Sreten Perovici invocă fostele iubiri şi şansa de a le descoperi şi perpetua, pe când dragostea de mamă germinează eternitatea, iar ochiul întors înspre negură o preface în lumină şi înţeles profund: „Acum şade în fruntea mesei fără de sfârşit/ şi ne atrage mâinile/ ne mângâie degetele/ şi cuvintele le altoieşte cu speranţă/ cu sufletul la gură – nu ne dezvăluie tainele / iar patimile mute/ în ceafă se aşează-n cruce/ pe furiş/ în candela de argint arde în loc de ulei/ încă e mută în Cer şi de acolo grăieşte“ (Mama de Paşte).
Poetul, ca un pribeag prin deşertul vremii, caută începutul lucrurilor şi sfârşitul din toate, lumina din peştera în care e zidit întunericul, dar şi răcoarea stropului ploii de altădată pentru că ştie să desluşească şoptirea plină de mister şi glasul dinainte de potop: „Acolo se deschide o altă peşteră/ un nou întuneric/ Şi acolo un alt eu însă micşorat/ scos din omul uriaş şi gol/ care în beznă caută mâna visului/ care în peşteră din propria-i frică ţese/ Ziua de mâine mai bună“ (Abisul).
Sreten Perovici e poetul care vede invizibilul, ascultă tăcerea şi înţelege teama bobului de rouă, sarea vieţii şi mierea din cuvinte, e un patriarh al melancoliei şi al clipei ce-i luminează calea şi norocul. El ştie cum să devină stăpânul neantului şi al efemerului, cum să zidească din lacrimi metereze ale sufletului spre a fi apărat de zvonuri de mărire şi de glorie. Întreaga sa lirică e un zbucium permanent, un urcuş istovitor înspre înălţimile rarefiate ale emoţiei şi ale frumosului: „Un trandafir sălbatic mi-e capul/ cu stolurile de seminţe sălbatice/ ale sălbaticilor care vor urma/ timpul a arat/ timpul a însămânţat/ timpul a devastat/ cum mâinile/ celui obosit/ gingaş să îmbrăţişeze/ fragede/ cum unghiile să zgârie/ desculţe/ cum picioarele/ cuiva să fugă/ timpul a stârpit/ timpul s-a crăpat de ziuă/ timpul s-a întunecat“ (Decantare).
Personalitate marcantă a poeziei europene, Sreten Perovici preîntâmpină realitatea şi cotidianul, versul său omologhează doar acele trăiri ale eului şi ale Fiinţei ce dau formă ideilor şi contur visului, precum şi identitate Verbului, ce vibrează ca o lamă de Toledo.
Sreten Perovici este, fără îndoială, o voce deplină a poeziei muntenegrene, cu un timbru amplu şi profund, fără efuziuni sentimentale, permanent înnobilat de emoţie şi meditaţie interogativă, dar, mai ales, de metafizica vieţii şi a pe-trecerii omului, dintotdeauna creator de lumi şi speranţe: „Deasupra prăpastiei/ ne ţinem de mâini/ privirile rătăcite/ le legăm în nod/ moartea o cercetăm/ în abisul adânc/ în apă/ pe creştetele noastre/ steaua la stea latră“ (Al nouălea genunchi).
O undă pesimistă, o boare nostalgică străbat versurile din acest volum, de parcă autorul cântă viaţa de dincolo de viaţă şi glasul ce nu va răspunde niciodată, căci, în jocul cu lumea, nu se ştie niciodată pe fruntea cui se va aşeza curcubeul: pe a poetului ori pe a cititorului? Şi-atunci, Sreten Perovici îşi stăpâneşte stările emoţionale şi preferă freamătul existenţei universale şi seninătatea productivă.
Poet reflexiv, mânuind metafora cu precauţie şi verbul cu incisivitate, cu o impresionantă sinceritate lirică, Sreten Perovici este, la această oră, una dintre vocile importante ale poeziei lumii. E magul ce limpezeşte privirea cititorului şi spune poveşti din viitorul inimii îndrăgostite, punând în carte zvonuri şi uimiri încă neştiute.
• Ion Deaconescu
Abisul
1.
Arătaţi-vă măcar din peşterile voastre
voi cei pe care vă atinge mâna visului meu
în imensa sală subterană
cu desăvârşire singur
întunericul
Din toate părţile
şiroiesc apele subterane
aripile liliacului sau ale altei păsări
Peşteră nemărginită
Răsună suspinul şi suflarea
Se multiplică vocea
Oameni
aici e întuneric
Unde e acea peşteră luminoasă
şi în ea omul singur
Nu-i drept cu vocea stinsă
s-alungaţi frica
2.
Strig dar de jur împrejur tăcere
Nimeni să alunge frica
însă poate că în dosul pietrelor prevestitoare
în acea neagră trecere
aşteaptă fiinţele infernului sau ale somnului întunecat
chircite îşi aşteaptă clipa
Şi e uşor ca pe cel însingurat să-l striveşti în beznă
să-l îneci în apele omniprezente
când din înălţimi picură stropul ploii de demult
chiar dinainte de potop
sau din sudoarea ori somnul cuiva picură stropul
Ţipă vocea
însă mai presus de toate rămâne întunericul
zidul-întuneric
3.
îmi sting vocea
şi în adâncul meu îmi voi împrăştia frica
Acolo se deschide o altă peşteră
un nou întuneric
Şi acolo un alt eu însă micşorat
scos din omul uriaş şi gol
care în beznă caută mâna visului
care în peşteră din propria-i frică ţese
ziua de mâine mai bună
Şi în acest întuneric iarăşi eu
peştera tot mai apropiată şi mai spaţioasă
Şi iarăşi eu
precum păpuşa în păpuşă încrustată
întuneric Pulbere Voce
Picătură
Frică
Sfârşit
(1981)
Frica
Cine ştie de ce sunt sihastrul singurătăţii
Poate dintr-un rost mai profund
Trebuie că o mână tainică ţese neînţelesul
şi fără de mine cheamă judecata de apoi
preschimbă focurile ce şi-au pierdut splendoarea
înmoaie degetele sufletului meu în flamă
mototoleşte venele şi naşte disperarea
inima ce şi-a pierdut tăria o leagă-n nod puternic
sau din aceste imense peşteri
mă latră ca pe un câine sălbatic
cineva care îmi cunoaşte cele mai negre gânduri
pe care le uitasem
Poate că mareele îmi amintesc de ziua
tuturor acelor răstigniri presălbatice
pe care omul pentru om le ţesuse
Peşteră război
Peşteră muncă
Peşteră paradis
Oare se cufundă în ochi străini dintele şi zmeul
fărămiţa-vor foamea mea de ducă
oare mă vor readuce din întuneric în ziuă
măcar pentru o clipă în suflarea noului vis
să tămăduiesc acea frică trăită
Acea beznă
Acel ţinut pietros
Iată iarăşi sunt însingurat şi solitar
în şirul lung de peşteri bicefale
desprind sunetul mortuar de răul fastuos
suflare funerară
Şi pasărea oarbă îşi cunoaşte calea mai bine
decât mine din fundul acestui adânc
Mă prăbuşesc din înălţimi uriaşe
Stânca mistuită se topeşte sub mine
şi iarăşi sunt pulbere în nori
o pană minusculă în mâna carbonizată a somnului
cămin pentru fluturi şi bufniţe oarbe
Cine ar putea şti măcar
în care peşteră sunt azi
coastă a golului bust pietros
(1981)
Abisul fără fund
Cu degetele m-agăţ de aer
zgârii pe acest zid inexistent
ce arătare se-apropie acum
îndoielnică şi pentru auz şi pentru văz
al cui vis este ori voce
precum râma ce alunecă prin întuneric
tentaculele uscate le-aruncă peste stânci
Este om sau fratele lui îi e rac
sau marmura linge stropul de ploaie
se apropie îmi ia mersul
de stalagmite mă leagă ograda
pasul sănătos se lipeşte de podea
mă opresc şi aştept săritura
fratelui de cruce blând şi aspru
dar nu îngăduie diavolul ori nu admite dumnezeul
au încolţit cuvintele bunicului răposat
râurile sub mine îşi ţes drumul
oamenilor unde sunteţi deşi eraţi aci
ne-am povestit v-am acceptat mâna
suflarea din suflare – dar unde sunteţi acum
când aţi abandonat acoperişul şi calea
de ce cineva dintre voi multiplicaţi nu mă chemase
dintre prietenii din umedul vis
unde sunteţi şi câţi sunteţi acum
iarăşi vocea
şi iarăşi întunericul
şi iarăşi frica
şi un nou sfârşit
dar mi-a plăcut şi v-am aşteptat
v-am oferit vocea
şi rădăcina somnului însângerat şi ziua mea şi munca
imensă e această peşteră
şi în ea eu
în mine o peşteră ceva mai mică
şi în ea iar şi eu
şi aşa pe fundul fundului:
visul şi bezna
şi frica
şi noul sfârşit
(1981)
Arbore fără dinţi
Din streşinile întunecate în sufletul meu
în întuneric aud cum viermele alunecă
Ce culoare are
ce voce
lasă din pieptul peşterii iernatice
Viermele posterităţii
Cum să m-apropii de văz
Zidul e înalt
departe dealurile
Nemărginitul e înghiţit de caravanele
Umbrelor dorinţelor
şi amintirilor
Vierme în râşniţă
Vierme în pieptar
în inimă acoperiş şi vis
Vierme în desiş în pas
în jumătate de secol de fluierat
Vierme în vârf vierme la fund
şi pe unghie
şi în ochi
O cântecul meu dezlănţuit
Viermii ne poartă binecuvântările dimineţii
(1983)
Stânci în braţe
1.
în nenumărate lupte
în nenumărate numere
Mor singur
Mor singur
Au dat foc mâinilor
strivesc gemetele
De unde să ştiu
de unde să ştiu
2.
Ploaie înfuriată pe palmele mele
iar în suflet ca pe un covor
joacă horele
crăpate de durere
Toate chipurile ştiute
toate ţipetele sărate
De la un stog la altul
piei întinse
încotro vor stâncile
din braţele mele
Diavolii, doamne
(1984)
Amiaza la Ohrid
Toţi sunt acolo dar nimeni nu e
indivizibili ai casei şi străinii
pe valurile în aparenţă mici
Fără întrebări
fără horcăit de moarte
fără speranţă
doar miraţi în somn
ca şi cum i-ar surprinde fluxul lacului
au dispărut în surdină
fărâmiţaţi şi fără de anateme
Oare să fie plecaţi pe plajele celeste
în raze tainice
descompuşi de aburi
ca în uscatul ochi galactic
la fundul prăpastiei galben-negre
să-şi caute strămoşii
Sau încleştaţi de văpaie
să se preschimbe în braţ stelar
urmaşilor să se potrivească
când albastrele ace
în şerpi se vor preface
devorând râsul îngheţat
cu limbile acoperite de păr
fără de nici un strop de aer şi apă
Au plecat oare în pântecul pământului
unde oasele se mistuie în poveri
încleştate de strâmtorarea mormintelor
S-au dus oare dezgoliţi
ca şi cum ar alerga spre masa împărtăşaniei
încurajaţi de frică şi foame
spre porturi şi sclavi
să-şi găsească oasele propriilor cuvinte
Au plecat oare să nu audă geamătul
marmurei ce se crapă
când se prăbuşesc şi bisericile şi sufletele
când morţii se vor năpusti asupra celor vii
când oamenii la izvorul cu apă se împart
în cei roşii
galbeni
şi albi
în timp ce corbii în leagăne ciugulesc
în timp ce odraslele îndură foame
Din neştiinţă în timp ce dimineaţa răsună
în timp ce seara se tânguie în vrăjmăşie
în timp ce lanţurile se poticnesc de mâinile
ce duc povara cumplitului îngheţ
cântând tăcerea pustiită
în timp ce furnicile le vin de hac
până ce există pâine de la cer
însă cerul
nici în coaja de pâine
în timp ce tinerii se zbenguie prin pajişti
în visul care nici aievea nu e păgubos
când foametea se logodeşte cu speranţa
că apa şi văzului îi va da viaţă
încât orbii din corăbiile pârjolite
cale prin timp sufletului să-i găsească
S-au dus oare
dacă deja nu mai e nimeni
de pe această mână ca de pe creanga durerii
m-au luat oare şi pe mine
să se odihnească
sau să mă tămăduiască
sau că amiaza
furtuna în adâncul pântecelor ei să o pună la cale
să amuţească şi ultimele cuvinte
degetele sufletului să se împietrească
Au plecat oare din această frumuseţe
în altfel şi mai bune vieţi
(1987)
Cocardă tricoloră
Acum cu toţii sunt la locurile lor
Corbii de parcă s-au cufundat în pământ
şi e drept să nu mai fie
pentru că nici nu au fost
Iar în decădere cerul e mai curat
decât însingurarea nepotrivită pentru lungul zbor
Drumurile sunt năruite de clăile viselor
trase şi de cai şi de oameni
într-acolo undeva spre ţinutul mai cald
Iar în căruţele şi coşurile lor
inutile
ouă coagulate
Vrăbiile şi copiii şi podurile suspendate
deasupra prăpăstiilor cu clopote
încheieturile din fier
chipurile întunecate
iar şi le leagă aripa soarelui îndesat
Câinii ştiu ceea ce oamenii nu ştiu
Câinii pot ceea ce oamenii nu pot
Câinii se prefac în râme înţelepte
adulmecă şi rod în jurul picioarelor de bâtlan
Doar că el deloc nu mai este El
nu apare printre săbiile slăvite
ghemuit aşteaptă ţeapa pentru capul său
rosteşte rugăciunea
2.
Acum cu toţii suntem la locurile noastre
Negrul pe Munte
Negrul pe Marmură
cu dragoste sălbatică se îneacă
Piatră în ambele potcoave
în suflet chiciură
şi Păsarea şi Nepăsarea se arată joviale
ca şi acum o mie de ani
Alergăm aşa de-a lungul colinei
coda în copite şi salcâmi
coada se poticneşte în oasele uscate
Există oare uşă pentru săbiile seculare,
Există oare cap pentru stâncă,
Există oare ochi precum al viperei,
Există oare istorie,
Există oare,
Nu există,
Există,
Nu există.
Acum cu toţii sunt la locul lor
Păsările
Câinii şi Oamenii
Se aşteaptă doar cine să înnebunească mai întâi
Pâinea şi amara realitate prin umedul lan cu grâu
Mesagerul însingurat sperietoare-stindard
înfige păsările în ţeapă
Se usucă oare,
Se luminează de ziuă
Se luminează
Doamne,
puternică ţi-e faţa
în palma mea.
(Beri, 24 iulie 1989)
Traducere de Nicu Ciobanu