Precum un cuib de rândunică
nimeni n-ar trebui să desconsidere un punct critic
sau cum să foloseşti un semn de carte
ce desparte apele inspiraţiei unui poet
când mângâie o pisică
am aflat din inspiraţie
cum să mă aşez într-un poem
să-i pot cuprinde permanenţa reveriei
sau cum să înfrăţesc semnul întrebării
cu nenumăratele sale răspunsuri
ce-mi vor folosi într-o altă viaţă
de-atât cred că mai sunt în stare
în această viaţă ce coboară ca un vis
dintr-un tablou imagistic cu temă cinegetică
şi ştiu cum se ţine puşca-n epolare
pentru orice eventualitate
când ţi-e foame
în vechea grădină am descoperit paşii mărunţi
să am timp să scriu despre o altă reverie
ca despre răbdarea poetului alexandrin
ce se întoarce la vechile-i instrumente
urmează un epitaf un portret şi un triptic
acestea sunt limitele acestei seri de aprilie
interiorităţi ca nişte vederi de pe pod
când vrei să faci comerţ cu lumina
şi-aceste gânduri pe care le adresez oricui
o adorabilele
cum încearcă ele să dezvolte poemul
neştiind ce urmează după
şi zgomotul care cântă întru veşnicia acestor locuri
din care ni se trage discursul
cu dragoste despre Cuvânt
pentru a fi acelaşi
precum un cuib de rândunică
aşezat pe un colţ de suflet
De va fi să cad
de va fi să cad
aş dori să plutesc ca frunza toamnei
(un mic desen plutind în aer)
ce vrea să se aşeze în mintea trecătorilor
să strige ce bine e acolo sus
într-o altă viziune a infinitului
iar talpa jos sigur n-o va strivi
ca pe un fulg al iernii care vine
până atunci trec glorios pe alee
şi privesc cum toamna
se aşază cu grijă şi temeinic
între mine cel viu
şi frumuseţea ce o să dispară
Tabloul olandez
vino să-ţi povestesc despre potârnichile copilăriei
adesea neatente în zborul lor
spre pocnetul ce le dobora
în prăvăliri peste toamnă
şi despre bunica mea ce le smulgea penele chicotind
cu gândul la
ciulamaua pe care o vor mânca îngerii ei
şi câinii alături cum se lingeau pe bot
în scâncetul dorinţei lor neauzite
din tabloul unui pictor olandez
Tristeţile îngerilor de altădată
mergeai alături de mine ca lângă fiinţa dragă
dar vai nimeni şi nimic nu se apropia de noi
căci din ochi ni se scurgea lumina severă
un fuior iscoditor
al tristeţilor ce urmau să vină
vocea ta dorea să ajungă în lumea mea care
de mult nu mai era lumea pe care o ştiam
satul şi copilăria trecuseră demult
prin tristeţea copiilor abandonaţi
lumina pe care nu am părăsit-o
este aici
şi aşteaptă în înălţimile sufletului
să lumineze tristeţile îngerilor de altădată
Spre visul unghiurilor noastre imposibile
ştiam că vei avea nevoie de mine
ca atunci când întindeai mâinile
spre galbena mea speranţă
ce-ar fi crezut în tine o mie de ani
ne-am despărţit definitiv
într-o zi ce coborâse între noi
să se răzbune pe timpul
ce strigă şi azi
cât de singuri şi sărmani am fost
eu nu mai exist în ce ai dorit să fiu
iartă-mă iartă-mă iartă-mă
cât încă exist
iar dacă ai nevoie de mine acum
gândeşte-te la tine cum te gândeşti
la mine sau la altcineva pe care-l iubeşti
în spaţiul şi timpul ce ne-a umilit pe amândoi
învăluit de aura uimirii tale
să cunoşti adevăratul nume dinlăuntru
fără efort şi ezitări
învăluit de aura uimirii tale
cum bucuria trecerii fiinţei
în existenţa altei lumi fără contur
de mic am promis tuturor că am să merg
cu capul descoperit
înaintea morţii
în semn de recunoaştere
când lucrurile dragi mă vor inunda
spre bucuria transparenţelor nebănuite
pe care viaţa mi le-a dat să le păstrez
în felul ei iscoditor şi blând
voi căuta cea mai potrivită aşezare
să nu mă mai satur privindu-le
şi să gândesc la timpul
ce are o nesfârşită răbdare
să transforme sarea necesară vieţii
într-o albastră mare
se spune că trebuie
să-ţi descoperi trupul interior
ca pe suflet
din creştet până în vârful degetelor
şi cele ce nu-ţi vor fi pe plac
să le înveleşti cu gândurile fericite
O lume lipsită de griji
fericit ca trestiile în bătaia vântului
ah legănarea lor continuă şi aparent fără noimă
ce sugerează toate sensurile într-un singur fel
de a fi
al vieţii (ce surpriză) cu valori
pline de datoriile sufletului
m-am trezit de dimineaţă
să privesc din nou trestiile
şi răsăritul soarelui cu aceeaşi bucurie
din bucuriile reamintite
cum bucuria primei nopţi de dragoste
sau bucuria copilului ce şi-a găsit jucăriile
şi toate acestea vin din noaptea
pe care o port în spinare
cu speranţa că visul ei
va da naştere unei lumi
lipsite de griji
Semnul de pe zidul înalt
semnul de pe zidul înalt îi anunţă pe trecători
cum altfel
decât într-un mod oficial
să nu mai lupte
cu armatele de gânduri ale zilei de mâine
iar liniştea să fie de aici încolo sprijinul
siguranţei zborului de flutur
aşa ni se pune pe tavă o limpezime
trezită din umilinţa vorbelor
ce nu au nicio intenţie
să părăsească interiorul
în falsa strălucire a existenţelor nereuşite
aici şi pretutindeni mă bucur
deşi lanţul acestor vorbe mă strânge de gât
că lumea mea nu seamănă
cu lumea insectelor şi a jivinelor
aşa cum le ştim
iar existenţa lor complicată şi ordonată
n-are hazul de a şti
că noi suntem o lume de-a lor paralelă
Răscoala marelui imperiu
de mic mi-am dorit un imperiu
pe care să-l privesc
de pe balconul casei mele cum se prăbuşeşte
sub propria-i întindere precum un bivol
sub mâna duioasă a unui măcelar
aşa povestea bunicul chicotind
privind fundul paharului
după ce-i golea conţinutul
provocator de vise
în zilele de sacrificiu ale Crăciunului
desena cu sânge pe faţa nepoţilor
un steag al duioşiei fără margini
şi cu dopul sticlei între dinţi
stârnea răscoala marelui imperiu
sfidând cursul logic
viitor
al acestor versuri de nesuportat