în volumul de lirică, intitulat Rămăşagul fariseilor, Octavian Manafu îşi fixează ca punct de plecare noima atribuită cuvântului „Fariseu”, spre a ajunge la o acribie a perioadei de tranziţie pe care o trăim, când „Totul pare spre pârg şi totul spre ruină”.
Fariseii, care făceau parte dintr-o grupare politico-religioasă, au pus rămăşag, în viziunea lirică de faţă, că manierele acestora de a domina şi influenţa lumea vor supravieţui epocilor. Până la constituirea lor într-un grup de autoritate, orice popor cunoştea o dezvoltare firească, vizibilă în modul patriarhal de existenţă: „Bătrânele pe furcă terminându-şi inul,/ Marea-şi aduce la ţărm toţi înecaţii” (Totul pare spre pârg şi totul spre ruină). Vechiul fariseism, caracterizat de importanţa exagerată acordată formelor exterioare ale cultului, manifestării în sine a diverselor sărbători religioase, a schimbat res publica, astfel încât poetul exclamă: „Toţi mergeau înainte, numai acum ca racii”. Constatarea aceasta îl determină pe autor să militeze pentru normalitate, dând frâu liber spiritului său justiţiar: „De Sfintele Paşti, se taie în piaţă/ Chiar capra Amaltheia cu iezii/ Precum ar fi vrut să se uite/ Că la ugerul ei a supt o vreme chiar Zeus,/ Nescăpând nici mieii, nici oile bătrâne,/ încât rămăseseră toate păşunile sângerii” (Moartea era suită chiar la noi pe casă).
Cu propensiunea de a apropia fapte şi întâmplări din epoci diferite, poetul face un salt în actualitatea tristă, proximă vechilor apucături fariseice: „Moartea bătea din poartă în poartă,/ Confundând Crăciunul cu Paştele/ Şi hotărâtă ca niciun prunc să nu-i scape”. De furia fariseilor antici, nu avea cum să scape nici boul Apis: „În abator, mugeşte din zori/ Boul Apis,/ Mai are ceva de aşteptat,/ Contabilii fiind proptiţi în creioane: Cât face carnea-i?/ Cât face pielea-i?/ Din oase cât o să iasă?” (Cu aşa economie râncedă de piaţă). Răspunsul pe care-l dă însăşi Divinitatea, care, de sus, le surprinde pe toate, atestă indignarea faţă de spiritul mercantil ce defineşte societatea: „Cu aşa economie,/ Chiar cele sfinte se măsoară în bani,/ Un înger dacă le-ar cădea în mână,/ L-ar face săpun sau l-ar vinde pe cochilii de scoici/ Unor îndepărtaţi canibali”.
Urmând aşa-zisul fir al istoriei, chiar Divinitatea este mâhnită că lucrarea, universul antropocentric, nu i-a ieşit cum trebuie, uneori „Mulţumindu-se să asculte/ Doar muzici intergalactice,/ Iar când observă că şi acestea se repetă,/ Pune mâna pe penel şi pe spatele norilor/ Schiţează pasteluri în maniera impresionistă a lui Claude Monet” (Licitaţia care încă nu a avut loc). Îngerii s-au îndepărtat de muritori, astfel încât „Rămânem saci înfometaţi, deşiraţi de nevoi” (Cui să te plângi?). În această umilitoare perioadă a tranziţiei, poetul, socotindu-se un damnat, se aliniază oropsiţilor sorţii şi, în numele lor, se încumetă a cere o părere, atât Creatorului, cât şi preoţilor: „Când istoria este o capcană,/ Când însumi nu-mi dau de capăt,/ Nu ştiu pe unde intru, nu ştiu pe unde ies,/ Voi, Preoţi,/ Aveţi vreun sfat să-mi daţi?” (Aveţi un sfat să-mi daţi?).
în concluzie, cu acest volum, surprinzător prin tipul de conotaţii şi de aluzii, Octavian Manafu dovedeşte curaj şi sinceritate în încercarea de a pătrunde dedesubturile lumii în care trăim.