Cutia neagră
Pentru ceilalţi, singurătatea e un stigmat.
Te privesc miloşi sau invidioşi sau scârbiţi.
Muierile se tem că le furi bărbaţii.
Rudele te suspectează că le vrei copiii.
Masculii te vânează ca pe o pradă.
Bătrânii te compătimesc dând din cap.
Asupriţii jinduiesc libertatea ta.
Tu poartă-ţi singurătatea ca pe o haină
de blană.
E scumpă, e grea, e maiestuoasă.
De sărbători, fă-ţi culcuş într-un glob
de cristal,
tolănită pe blana ta ca o împărăteasă păgână.
Dacă şi cei ca tine vor face la fel
veţi sta agăţaţi precum în ferestrele luminate
ale unei clădiri dintr-o pictură de Hopper.
Glob singur lângă glob singur,
câteva zeci sau poate sute de milioane
pe pânza nesfârşită a nopţii
ca o galaxie îndepărtată.
Acum deja te gândeşti la un tablou
de Van Gogh,
dar când vede că sunteţi pe cale să aţipiţi
Dumnezeu începe să jongleze cu globurile
ca şi cum ar fi nişte mingi.
în uriaşul vârtej sideral, o feerie hipnotică,
unele se lovesc de altele şi se sparg.
Cei rămaşi fără glob se prăbuşesc în viteză
ca un avion ce pierde brusc mii de metri
de altitudine
şi se face zob pe pământ.
Tot Pământul e un câmp de cutii negre.
Acolo va fi cândva şi cutia mea neagră,
în care vorbesc despre mine,
despre noi, despre voi, despre ei,
om singur lângă om singur.
Oglinda
Am văzut într-un film de Bertolucci
o fată lingând oglinda,
ca şi cum ar fi fost o uriaşă îngheţată,
un fante care voia să-i fure frumuseţea
i-a spus că-i un bun exerciţiu de dezinhibare.
Sunt convinsă că ea a simţit atunci
în răceala argintie
gustul sălciu al deşertăciunii.
Văd atâţia care-şi repetă în faţa oglinzii
că sunt oameni desăvârşiţi,
în timp ce le plesnesc pe la încheieturi
costumele de slavă dichisite.
Eu mă privesc cu ochi de alien,
aş putea să fisurez luciul ăsta,
iar în crăpăturile lui să adun ploaia de-afară.
îmi va şterge faţa,
ca într-o fotografie blurată.
îngerul păzitor
în Iran femeile îşi ard jihaburile.
De când s-au lăsat îmbrobodite de bărbaţi
femeilor li s-a spus că-s ispite,
sau că-s slabe de înger.
Dar îngerul păzitor nu face deosebire
între femei şi bărbaţi.
Dacă femeia este ispită atroce,
înseamnă că bărbatul este cel slab.
Dacă femeia este cea slabă,
înseamnă că îngerul ei e mai bleg.
Dar îngerii păzitori sunt toţi ca şi unul,
o armată de elfi în slujba Domnului.
Singurul văl pe care l-aş purta
ar fi Acoperământul Maicii Domnului
ca o basma de lumină.
Chipul
Toamna lumina se răsuceşte în funii,
se îngreunează şi se lasă ca nişte fâşii de cocă
spre pământ,
se târăşte printre noi şi ne împotmoleşte.
Creştem în ea ca într-un cozonac,
în care tot scobim după aer.
Fiecare sapă în galeria lui,
ca un puşcăriaş din alte vremuri.
Lumea pare acum o reţea subterană de tuneluri,
ca apeductele de sub vechea Romă
care se întindeau pe zeci de kilometri,
până în munţi.
Simt că am obosit, ochii mă dor,
mă apuc să sculptez în materia asta vâscoasă
un chip de lumină, dar am uitat chipul.
Dragostea într-o lume târzie
Se spune că la bătrâneţe dragostea
este mai puţin chinuitoare
ca atunci când ai scos o măsea stricată
şi ai gura amorţită de anestezie.
Simţi mai întâi o jenă, apoi o durere uşoară,
sângele se încheagă curând şi acoperă rana.
Nu la fel se întâmplă în căsniciile vechi,
zice un personaj dintr-un roman recent,
apropierea îndelungată sudează trupurile
cum se lipeşte în timp un ţesut sfâşiat,
iar despărţirea soţilor este o tăietură
cu şiroaie de sânge.
Eu n-am fost în stare să mă mărit,
nici Orfeu n-a coborât în infern,
scriu doar o poveste măruntă
dintr-o lume târzie, de-asfinţit de zei.
Dragostea nu mai e o aură
pe care s-o fărâmiţezi la masa de seară
ca pe o cuminecătură.
Este doar un spectru întunecat
încolăcit în jurul cărnii.
Un fuior de fum
în care ne îmbrăcăm ecorşeul
după ce toate pieile au fost sfâşiate.
Caracatiţa
Toamna te hrăneşti cu amintirea verii
ca îndrăgostita cu mirosul iubitului
care a plecat,
ea trece adesea pe la magazinul de parfumuri
şi se stropeşte pe furiş cu lichidul îmbătător
pe care-l inspiră apoi toată ziua
de parcă ar amuşina trupul lui adormit
în braţele ei de caracatiţă
după o noapte de dragoste.
Nu ştiu pe cine încerc să păcălesc,
vorbind în general despre treceri şi despărţiri,
eu sunt cea care tânjeşte mereu după vară
şi după căldura trupului tău.
Am văzut un documentar despre o caracatiţă,
a luat şi premiul Oscar anul trecut,
era o caracatiţă înţeleaptă,
s-a sacrificat pentru perpetuarea speciei,
şi până la urmă a înfulecat-o un rechin.
Dar n-aş băga mâna în foc
că n-ar fi avut aceeaşi soartă
în orice condiţii.
Efigia
în copilărie mi se părea
că oamenii de patruzeci de ani
au ieşit din zona tinereţii.
Acum am trecut de pragul ăsta
şi sunt mai în vârstă decât tata
care a murit la treizeci şi trei.
Mă priveşte blând din fotografii:
o efigie a tinereţii fără bătrâneţe.
Trăiesc un sentiment straniu,
am mai văzut cândva într-un film
cum o mamă încremenise în frumuseţe,
în timp ce fiica ajunsese o băbuţă.
Tata îmi zâmbeşte din altă lume,
eu stau în valea plângerii
ca o biserică scufundată.