Execuţia
Cu drujbe, topoare şi ciocane,
demolatorii destramă atelierul unde,
ani de-a rândul, a trăit meşterul.
Om al şurubului şi al şaibei era el,
al torsului de motor ascultat
cu fervoare.
Meşterul nu mai e, dar fiinţa sa
mai dăinuie în alcătuirea
de umbră şi taină
a fostei lui locuinţe.
Demolatorii o risipesc.
Execuţie la vederea trecătorilor.
Cade acoperişul sub lovituri
şi tăişuri, cade capul
meşterului;
cad coşul sobei, pereţii, ferestrele,
cade trupul lui,
cad mâinile şi picioarele sale.
Se năruie-n pulbere
dimineţile, amiezile şi amurgurile,
nopţile şi visele,
gândurile şi cuvintele sale.
Loc gol. Execuţia s-a sfârşit.
Se-nstăpâneşte uitarea.
Culegătorul de impresii
Merg pe stradă. Mă gândesc la pictorii impresionişti
care îşi duceau cu ei şevaletul, pânza şi culorile
să le aşeze lângă o catedrală. În tablou, apoi,
prindeau viaţă vibraţiile luminii la orele dimineţii,
ale mijlocului de zi, ale serii.
îmi duc şi eu cu mine uneltele,
o filă albă şi un pix albastru.
Se mai pot culege impresii în legănarea pasului
sau stând pe loc,
se mai pot fixa pe hârtie proaspete notaţii.
Aceeaşi e lumea şi mereu alta.
Iată, în soarele amiezii de decembrie,
trandafiri roşii lângă un strat de iarbă verde.
Sunt trandafiri ca în antichitatea romană,
dar cu o nouă strălucire în petale.
Privind hârtia din mâna mea, crezând
că vin la el cu un document, un om, la poartă,
mă întreabă unde să semneze.
îi spun că e o simplă hârtie de notat impresii.
Zâmbeşte şi mă salută.
Dar ce-ar fi dacă în josul unei pagini
citite la poartă, cineva ar semna, ca dovadă
că a luat act de substanţa poemului?
O poezie ambulantă, pentru fiecare om, adusă la domiciliu.
Oglinzile copilăriei
Ciorchini, ciorchini de roşii rotunjimi
sub frunzele verzi.
De fiecare dată când le culegeai
de pe creangă,
te-ntâmpina chipul tău, repetat
ca-n mici portrete
cu puncte de soare.
în spaţiul fără de spaţiu, tânjind,
cireşele – oglinzile copilăriei.
La hotar de noapte
Cel care dă telefon
e mai singur decât un atom
părăsit la o margine de galaxie.
Nimeni nu-l crede, nimeni nu-l ştie.
S-ar arunca în afara lui,
dar dă de nimănuia nimănui
şi colindă-n zadar
asemeni unui zar
ce se-nvârte alert
într-un cerc incert.
Cel care dă telefon
se-nchină în faţa unui ton
precum cel care spune,
în şoaptă, o rugăciune.
Cuţit de frig îl pătrunde
până-n adânc, de unde
răzbat, stranii,
sunetele unei jelanii.
Violoncelul
Asemeni Marii Odalisce a lui Ingres
privind galeş
sau precum Doamna Récamier a lui David
stând pe un divan –
violoncelul.
Conturul lui decupează liniştea,
o preschimbă în extaz.
Dar să vină arcuşul, cu toată lungimea lui
corzile să le sărute,
să trezească lemnul.
Violoncelul şi omul – cuplu de îndrăgostiţi
vibrând la unison.
Ce minune să te trezeşti dimineaţa,
să-i mulţumeşti Domnului
pentru prilejul de a fi.
Ce fac cireşul, mărul plantaţi ieri?
Ce bine le stă în aer,
au o frumuseţe a simplităţii,
o demnitate a înălţării.
Ce minune să citeşti,
să scrii la masa din grădină,
să cuprinzi cu privirea jur-împrejurul.
Lângă poartă, zarzărul. S-a îmbrăcat
în galben. Doar câte o frunză
cade din când în când
în lumina după-amiezii.
Ce minune să-ţi aud vocea.
Ea vine din centrul inocenţei,
e chiar Inocenţa. Mă face
stăpân peste lume
şi îmi spune că viaţa e veşnică.