nu ştiu dacă vei citi ce scriu eu
şi nici dacă citind vei simţi prin toţi porii bucuria lecturii ca atunci când
îţi intră un parfum în haine şi rămâne acolo zile-n şir/ vrei
să mă vezi să mă cunoşti opţiunea de la distanţă produce erori/ uită-te-n jur
lumea se dă peste cap lumea are scalpul plin de cucuie/ ghiceşte
unde va introduce acul seringii/ morfina
şi de unde va ţâşni puroiul
ce trăieşte se reinventează prin suferinţă şi răni/ catharsis
nu întotdeauna mai bun decât implantul cu poze color de după
am inima cusută în căptuşeala diletanţilor ea simte
asprimea cum simte animalul muribund scoarţa copacului
de care se freacă în ultima tentativă de a-şi domoli durerea
o singură dată zborul ajunge inevitabila prăbuşire
ce mă va face erou/ ştiu asta
voi pleca din viaţă să m-aşez cuminte în memoria
celor care m-au iubit sau mi s-a părut mie că mă iubesc
frigizi în faţa decapitării surdo-muţii scenelor în aer liber fără reacţie vor fi/ fără temei
clovnerii liliputane în opera unui regizor drogat: târguri de vite târguri de ţoale
de anvelope pentru ierni cu zăpezi şi palma grea a unui duhovnic
pe fruntea muierilor îmbălsămate în nopţi de pomină cu aşternuturi
duhnind a nenoroc în timp ce bărbaţii lor costumaţi în piei de lup
îşi vor împrumuta măştile când luna se va-ntoarce cu spatele
şi zâzania stelelor nu va ajunge până la picioarele patului
nici mestecatul luminii sub preşuri
am văzut cândva-ntr-o peşteră un popor de lilieci cu gheare
agăţate de ţurţuri
şi capete atârnând în jos
sângele inunda creierul pic pic pic iar creierul mustind
îi făcea să viseze
că sunt altceva decât lilieci capturi ale hazardului
hibernând în intimitatea peşterii
era frig purtam o perucă roz cumpărată de la negustorii
plantaţi la intrare
firele acelea de plastic aveau un luciu nefiresc păream o barbie de peşteră fulgerând din bretonul meu des şi atunci s-a scris prima poezie de dragoste
am citit-o de pe foaia mototolită a lui ovi şi ovi privindu-mă
s-a făcut roşu ca oul de paşte
pe urmă s-a cuminţit brusc ce n-am apucat să ne spunem acolo
nu ne-am mai spus niciodată
când se vor epuiza amintirile despre care să scriu bănuiesc finalul
carnea de prisos a poeziei se va lichefia asemenea kerosenului
din stomacul unui wizz air
al cărui bot paşte iarba arsă zborul acela îmi va amesteca
obrazul cu pământul
pe urmă o să plouă şi iarba va creşte din nou
a venit vremea să pleci mamă
fii senină
botul catifelat al tristeţii nu se mai lasă mângâiat
nu-i înghesui pe gât iarbă uscată
fii senină îţi spun de zece ani de când vin în salonul acesta capitonat
cu liniştea groasă a neurofobiei
nu-ţi îngreuna singură drumul
ce rost are să cari geamantane vechi
în care bulendrele miros a urină de animal fricos
mamă încearcă să uiţi
nu-i nicio scofală că uneori ni se-ntoarce plânsul sub pleoape
mai plin de sare
că nu ne-am ţinut în braţe la timpul potrivit
ceasul funcţiona înapoi pentru amândouă
al tău cu limbile mai scurte nu mi-a arătat ora exactă
întârzierile s-au contabilizat/ ştiu
acum zadarnic te chinui să-l repari prin masca de oxigen
că nu-i nicio scofală să stăm aşa de vorbă
bolnavul de la salonul 5 s-a dus
bolnava de la salonul 8 s-a dus
toate saloanele sunt goale mamă
doctorul care te-a tratat s-a dus şi el
a rămas numai asistenta asta tâmpită
se crede maica tereza îşi ţine umbra în fiole
pe grătarul de sus al frigiderului
am mai rămas şi noi era să uit
eu i-am vorbit inimii tale mamă celor 20 de bătăi pe minut
le-am vorbit plămânilor pleurei ficatului traversat de icter
m-am adresat stomacului înecat în balta glucozei
am vorbit splinei tale mărite fierii sparte prin spaţii carnale
te rog ultima oară mamă
fii senină
voi trage cât de uşor pot
cablurile
fericirea mea de cititor
chiar dacă nu scriu sau scriu fraze fleşcăite ca o carne bătrână
măcar citesc zeci de texte în fiecare zi
când dau peste unul bun migrează cuvintele din el/ în mine
şi doare
o durere atotcuprinzătoare înţeapă/ cum
înţeapă albinele să transfere veninul
fragila mea viziune se umflă se desprinde de materie
veninul cuvintelor metamorfozează alt venin insidios şi fatal
astfel se naşte zona de confort supralumesc
incertitudinea acestui anotimp pus pe harţă şi zgomotul şinelor frecate în mers de un tren
cu zero călători
mă fac să-mi negociez fericirea de cititor
a da peste o poezie fără îndulcitori seamănă cu acea cutezanţă
a păsărilor de a-şi reclădi cuibul la streaşina cunoscută
deşi stăpânul casei a adăugat un etaj mutându-i
orizontul familiar
instinctul întoarcerii la cuib e ca instinctul matern
ambele se clădesc pe dragoste mută
şi cititorul se bazează pe instincte
dragostea lui este volubilă
uneori absentă şi prin asta
vindecătoare
în fiecare zi îmi aşez sub pleoape un traseu turistic
unde să-mi descarc adrenalina
de la o filă la altă filă de la un poet la alt poet
asemenea unui pelerinaj sperând că voi găsi izvorul tămăduirii
contemplu câmpia albă cu emoţia copilului care s-a născut
pe dâmburile ei mlăştinoase
deloc obedient la zgomotul carnavalesc
sau la tăcerile criminale
lumina nu vine de la răsărit
nu vine de la apus
nici de la nord şi nici de la sud
lumina
bagă-ţi asta în cap
nu mai vine
civilii mor în haine de soldaţi
aşteptând-o
prin subterane hrana bio a şobolanilor
transcrie codul surpării
rămase în picioare câteva blocuri
seamănă cu nişte beteşugite animale
la circ
s-a ales praful de dormitoare
de livinguri
de bucătăriile unde lipsesc
şorţul
oala sub presiune
şi locatarii
câteva ferestre cu geamuri sparte
primesc drept în faţă
vântul şi ploaia
parcurile seamănă cu nişte tigve atinse de halopecie
în centru
fântânile arteziene au secat
şi tot în centru partidul ecologist colecţionează
săli de conferinţe
improvizate pentru următoarea campanie
trag după mine prezentul-ocnă
îmi controlez tensiunea
direct proporţională cu neliniştea
când sunt neliniştită creez alte stări marginale
cataplasmă peste inima de foc (a lui danko a ta şi a mea)
nu ţi-e milă nu plângi nu te doare?
bagă-ţi asta în cap
lumina nu mai vine
memoria e o piele crăpată
de sub care ţâşneşte sângele