acasă căută arhivă despre noi redacția contact

Poeme

de De Gela Enea

nu ştiu dacă vei citi ce scriu eu

şi nici dacă citind vei simţi prin toţi porii bucuria lecturii ca atunci când

îţi intră un parfum în haine şi rămâne acolo zile-n şir/ vrei

să mă vezi să mă cunoşti opţiunea de la distanţă produce erori/ uită-te-n jur

lumea se dă peste cap lumea are scalpul plin de cucuie/ ghiceşte

unde va introduce acul seringii/ morfina

şi de unde va ţâşni puroiul

ce trăieşte se reinventează prin suferinţă şi răni/ catharsis

nu întotdeauna mai bun decât implantul cu poze color de după

am inima cusută în căptuşeala diletanţilor ea simte

asprimea cum simte animalul muribund scoarţa copacului

de care se freacă în ultima tentativă de a-şi domoli durerea

o singură dată zborul ajunge inevitabila prăbuşire

ce mă va face erou/ ştiu asta

voi pleca din viaţă să m-aşez cuminte în memoria

celor care m-au iubit sau mi s-a părut mie că mă iubesc

frigizi în faţa decapitării surdo-muţii scenelor în aer liber fără reacţie vor fi/ fără temei

clovnerii liliputane în opera unui regizor drogat: târguri de vite târguri de ţoale

de anvelope pentru ierni cu zăpezi şi palma grea a unui duhovnic

pe fruntea muierilor îmbălsămate în nopţi de pomină cu aşternuturi

duhnind a nenoroc în timp ce bărbaţii lor costumaţi în piei de lup

îşi vor împrumuta măştile când luna se va-ntoarce cu spatele

şi zâzania stelelor nu va ajunge până la picioarele patului

nici mestecatul luminii sub preşuri

am văzut cândva-ntr-o peşteră un popor de lilieci cu gheare

agăţate de ţurţuri

şi capete atârnând în jos

sângele inunda creierul pic pic pic iar creierul mustind

îi făcea să viseze

că sunt altceva decât lilieci capturi ale hazardului

hibernând în intimitatea peşterii

era frig purtam o perucă roz cumpărată de la negustorii

plantaţi la intrare

firele acelea de plastic aveau un luciu nefiresc păream o barbie de peşteră fulgerând din bretonul meu des şi atunci s-a scris prima poezie de dragoste

am citit-o de pe foaia mototolită a lui ovi şi ovi privindu-mă

s-a făcut roşu ca oul de paşte

pe urmă s-a cuminţit brusc ce n-am apucat să ne spunem acolo

nu ne-am mai spus niciodată

când se vor epuiza amintirile despre care să scriu bănuiesc finalul

carnea de prisos a poeziei se va lichefia asemenea kerosenului

din stomacul unui wizz air

al cărui bot paşte iarba arsă zborul acela îmi va amesteca

obrazul cu pământul

pe urmă o să plouă şi iarba va creşte din nou

a venit vremea să pleci mamă

fii senină

botul catifelat al tristeţii nu se mai lasă mângâiat

nu-i înghesui pe gât iarbă uscată

fii senină îţi spun de zece ani de când vin în salonul acesta capitonat

cu liniştea groasă a neurofobiei

nu-ţi îngreuna singură drumul

ce rost are să cari geamantane vechi

în care bulendrele miros a urină de animal fricos

mamă încearcă să uiţi

nu-i nicio scofală că uneori ni se-ntoarce plânsul sub pleoape

mai plin de sare

că nu ne-am ţinut în braţe la timpul potrivit

ceasul funcţiona înapoi pentru amândouă

al tău cu limbile mai scurte nu mi-a arătat ora exactă

întârzierile s-au contabilizat/ ştiu

acum zadarnic te chinui să-l repari prin masca de oxigen

că nu-i nicio scofală să stăm aşa de vorbă

bolnavul de la salonul 5 s-a dus

bolnava de la salonul 8 s-a dus

toate saloanele sunt goale mamă

doctorul care te-a tratat s-a dus şi el

a rămas numai asistenta asta tâmpită

se crede maica tereza îşi ţine umbra în fiole

pe grătarul de sus al frigiderului

am mai rămas şi noi era să uit

eu i-am vorbit inimii tale mamă celor 20 de bătăi pe minut

le-am vorbit plămânilor pleurei ficatului traversat de icter

m-am adresat stomacului înecat în balta glucozei

am vorbit splinei tale mărite fierii sparte prin spaţii carnale

te rog ultima oară mamă

fii senină

voi trage cât de uşor pot

cablurile

fericirea mea de cititor

chiar dacă nu scriu sau scriu fraze fleşcăite ca o carne bătrână

măcar citesc zeci de texte în fiecare zi

când dau peste unul bun migrează cuvintele din el/ în mine

şi doare

o durere atotcuprinzătoare înţeapă/ cum

înţeapă albinele să transfere veninul

fragila mea viziune se umflă se desprinde de materie

veninul cuvintelor metamorfozează alt venin insidios şi fatal

astfel se naşte zona de confort supralumesc

incertitudinea acestui anotimp pus pe harţă şi zgomotul şinelor frecate în mers de un tren

cu zero călători

mă fac să-mi negociez fericirea de cititor

a da peste o poezie fără îndulcitori seamănă cu acea cutezanţă

a păsărilor de a-şi reclădi cuibul la streaşina cunoscută

deşi stăpânul casei a adăugat un etaj mutându-i

orizontul familiar

instinctul întoarcerii la cuib e ca instinctul matern

ambele se clădesc pe dragoste mută

şi cititorul se bazează pe instincte

dragostea lui este volubilă

uneori absentă şi prin asta

vindecătoare

în fiecare zi îmi aşez sub pleoape un traseu turistic

unde să-mi descarc adrenalina

de la o filă la altă filă de la un poet la alt poet

asemenea unui pelerinaj sperând că voi găsi izvorul tămăduirii

contemplu câmpia albă cu emoţia copilului care s-a născut

pe dâmburile ei mlăştinoase

deloc obedient la zgomotul carnavalesc

sau la tăcerile criminale

lumina nu vine de la răsărit

nu vine de la apus

nici de la nord şi nici de la sud

lumina

bagă-ţi asta în cap

nu mai vine

civilii mor în haine de soldaţi

aşteptând-o

prin subterane hrana bio a şobolanilor

transcrie codul surpării

rămase în picioare câteva blocuri

seamănă cu nişte beteşugite animale

la circ

s-a ales praful de dormitoare

de livinguri

de bucătăriile unde lipsesc

şorţul

oala sub presiune

şi locatarii

câteva ferestre cu geamuri sparte

primesc drept în faţă

vântul şi ploaia

parcurile seamănă cu nişte tigve atinse de halopecie

în centru

fântânile arteziene au secat

şi tot în centru partidul ecologist colecţionează

săli de conferinţe

improvizate pentru următoarea campanie

trag după mine prezentul-ocnă

îmi controlez tensiunea

direct proporţională cu neliniştea

când sunt neliniştită creez alte stări marginale

cataplasmă peste inima de foc (a lui danko a ta şi a mea)

nu ţi-e milă nu plângi nu te doare?

bagă-ţi asta în cap

lumina nu mai vine

memoria e o piele crăpată

de sub care ţâşneşte sângele