Retragere
unii se întorc la poezie alţii în marile iubiri
acolo în odaia veche unde pereţii
se macină de bătrâni
se pune scaun lângă scaun
în cărţi se pot publica la anumite pagini chiar şi pături negre şi mirosul înţepător al prea multor căţele abia fătate pe care le mângâie mâini bolnave ce se macină ca zidul
Uneori în iubiri trebuie să abandonezi speranţa
mai scoţi şi ultimii bani din portofel
să fie sănătos, să trecem cu bine
o continuare
era posibilă
până se măcina de tot zidul
odăii bune din casa din vale
gândită demult pentru familia fiului mic
care nu mai vine
şi rostul ei s-a schimbat
în liniştea nopţii veghează somnul
unor mormane de oameni
cum să-ţi dai seama că ăstea-s respiraţii
de noapte
nu prea mai doare
entuziasmul revederii şi nimeni nu vede
se cer două ţigări şi se râde
Doar de dragul de a face
o legiune romană de femei
care se întorc la pământurile vechi şi
se eliberează una pe cealaltă
într-o mişcare circulară elaborată
apoi se ascund în vâlceaua din capătul viei
e sufletul meu
Mă întreb de ce m-am întors mereu
în locul acela
în toate visele cu el şi cu mine
ce magie ascunde vâlceaua ori balta
din capătul grădinii
şi de ce e atât de important bălegarul uscat din fostele grajduri acum părăginite
în jurul lor urzici şi ciuperci otrăvitoare
struguri de masă ceapă roşii şi ardeiul
care a crescut ca nebunul
E fie soare în grădina de la baltă ori noapte în capătul viei din deal
Pot înţelege întoarcerea mea romană
dar de ce a lui
de parcă ar fi fost dintotdeauna acolo
şi pământurile lui
şi pielea lui arămie
şi numele roman
în timp ce uda dintr-o fântână largă
în cumpănă
locul în care cucul încă mai spurcă
Prima zi după Mannaz e tristă
mama pregăteşte un loc de rugăciune
în fiecare casă
tata înjură dis-de-dimineaţă
iubitul meu e departe că aşa vrea
fiul meu are mâinile mici
Discontinuitate radicală
îţi pui bărbia pe umărul meu
pentru că e necesar
ca lumânarea în timpul nopţii
Patru bărbaţi îţi ating coapsele,
tu dai cu aspiratorul în plină zi
încercând să spui cu sinceritate
tot ce gândeşti.
Nu aşteptam companie la ora asta, Ioan.
Visam la un bărbat până vedeam
numai cer şi pământ
de mâna lui doarme Hagalaz tatăl
sufletelor mele
spre o răceală cum nu s-a mai văzut.
Nevoile mele înaintea celorlalţi
– un poem egoist
ştiam că sursa cerului se află într-o ciupercă
şi că ciuperca are permanent aurora greierilor
dacă repeţi că ai astenie de vară
taci şi găseşte forma nenorocirii
nu pot să o fac eu pentru tine nu pot şi nu vreau
e posibil numai să-i spun părului meu
că are inele de regină
şi să vomit
abia atunci capul îmi cade la picioare
şi corpul meu ca un fulger scurtcircuitat
se înalţă ameţitor
nimic nu mă mai sperie
animalul meu interior m-a părăsit
nu simt nici durerea nici fericirea
doar cerul dimineţii
sub care mă înec
acum fii om bun şi mănâncă-ţi neîntâmplările
înghite-le cu furculiţa sau cu mâinile
cu orice numai înghite-le
cândva le vei vomita şi tu ca pe o vulpe
Deschidere
chiar în momentul în care linia de pe deget mi se vindecă
şi aflu că femeile din închisoare îl citesc pe osho
oamenii se detaşează
ca în cuibul de cuci
unde mc2 se află în strânsă legătură
cu zborul albinelor
şi adriana vorbeşte despre apocalipsă
se preface că nu
a fost violată bestial de trei indivizi
deşi toţi ţin să-i reamintească
bărbaţii învaţă să aprecieze apusul şi apa
vorbesc despre fulguralitatea fericirii
şi despre faptul că de cele mai multe ori
se agaţă de acele rare momente
din lipsă de ocupaţie