1. Râsul de pe urmă al lumii
a plâns când l-a găsit pe patul
din bucătărioara de vară.
era vânăt, ţeapăn şi rece.
– îi explodase splina.
trupul lui fusese prea mic pentru
nisipul din sahara, muşcătura de scorpion şi
viciile adunate de pe trei continente.
a plâns ca dup-o extirpare de tumoră turbată
sau de braţ beteag,
până s-a curăţat de el
şi de vănătăile care-i rămăseseră
peste tot pe sub piele.
când ai gustat-o o viaţă-ntreagă,
te obişnuieşti şi cu bătaia.
după ce l-au îngropat, au rămas opt
în numai două camere:
ea, cavalerul lu’ mămica şi cele şase băiate
turnate direct din coasta bărbatului.
cavalerul sclipitor şi desfrânat avea voie
să stea singur în casă dincolo.
când nu era acolo, se antrena
în parte la sacul cu nisip din chiler,
în parte la coastele suratelor.
suratele
trebuiau să aibă grijă
să nu le-nghesuie vreun flăcău,
să nu rămână borţoase,
să nu rămână fete bătrâne,
să nu le râdă lumea,
să nu le dea nimeni pe pustia cea neagră.
în chiler nu erau fantome,
era doar sărăcie
şi râsul de pe urmă al lumii
care-a răzbătut prin pereţi
mult timp după ce şi-au luat zborul
din casa părintească.
2. Mă ridic, mă scutur
şi o iau de la capăt
sunt jumate de om cu genunchii ferfeniţă.
din răni îmi ies plasmă şi rivanol.
niciun copac nu e suficient de înalt,
nicio provocare îndeajuns de intimidantă.
unele crengi se rup cu tot cu mine,
aterizez pe spate, rămân fără aer,
n-am putere să strig şi mă întreb
dacă nu cumva am murit. Dar nu mor.
mă ridic, mă scutur şi o iau de la capăt.
majoritatea timpului aterizez lângă furci,
coase, ori lângă alte obiecte ascuţit-înţepătoare.
şi totuşi – niciodată în ele –
asta îmi va dicta întreaga viaţă.
dau de gustul vişinelor din vişinată
pe care mamaie mi le dă ca leac
pentru durerea de burtă.
curând încep să am tot mai des dureri
de acest fel,
iar mamaie tot mai des drumuri în beci.
înfulec corcoduşe, măcriş şi aguridă,
iar gura mi se face pungă.
o dată pe săptămână îmi fac curaj şi caut
între plăpumile de zestre.
găsesc bănişori strânşi în batistă
şi aurul adus de tataie din algeria –
comoara nici nu se înmulţeşte,
nici nu se amanetează,
dar pe mine mă fascinează ca întâia dată.
când mă ceartă, mă uit în jos şi
îmi rod unghiile până la sânge.
tanti aurica îmi spune că am unghii de flăcău, nu de domnişoară –
cu gândul ăsta şi cu pumnii strânşi
să nu mi se vadă unghiile
voi trăi toată viaţa.
gura mea – unghii sfărâmate de dinţi
de lapte precoce-anxioşi
mamaie mă ia la priveghiuri.
sunt jumate de om, ridic capul şi caut
cu privirea nefericitul.
din sicriu nu văd mijind decât un munte
de degete împreunate şi reci
şi icoana cu urme de pupici.
miroase a crini, fum de lumânare
la o mie de lei bucata
şi încă ceva: un miros greu, necunoscut copiilor.
o iau pe mamaie de mână şi înfulec din colivă
cu vinovăţie, ca dintr-o delicatesă pentru care
cineva a trebuit moară.
3. La 6 luni ar fi trebuit
să moară prima dată
după două luni de stat în spital,
niculina şi-a adus fata acasă.
la 6 luni şi fără conştiinţă de sine,
fata avea mai mult zvâc în convalescenţă
decât oameni mari care ştiu ce au de pierdut dacă se lasă pradă morţii.
când mamaie a întâmpinat-o pe femeie
la poartă,
în loc să se bucure că-i trăieşte fata,
i-a zis amărâtă:
am pregătit salonul, am crezut
c-o aduci moartă.
oamenii de la ţară au un fel brutal
de-a se întoarce
la căpiţele de fân imediat ce-şi îngroapă copiii.
la 26 de ani şi-un pic fata
şi-a încercat iar norocul.
mamaie are şi ea cu 26 mai mulţi ani,
iar salonul ei a văzut destui morţi
şi tot atâtea alarme false.
fetei îi curge zeamă neagră prin vene,
iar de data asta ştie ce are de pierdut.
niculina o hrăneşte cu linguriţa
ca atunci când era copil.
pe-atunci era uşor, într-un trup de copil
încape voinţă cu nemiluita.
niculina îi sfărâmă pastilele cu dosul palmei.
niculina nu-i dă voie să se dea bătută.
niculina îi stoarce zeama neagră din vene
ca şi când ar stoarce baticul
murdar al lu‘ mamaie.
când închide ochii,
o zeamă neagră îi acoperă pupilele
dinspre interior.
în faţa ochilor – mamaie deretică
nerăbdătoare salonul.