regresie
paharele curentau buzele şi creierele erau curentate de idei
câinii se nelinişteau la auzul trecerii ei
prin prăpăstii treceau umbrele ce cutremurau pereţii de stâncă
între cer şi pământ – susul şi josul se confundau
înlocuite de iarbă şi jar şi pe alocuri de ecoul stelelor
şi al cascadelor, de nisipurile irizate.
treceau călăreţii pe contururi de cai şi pe aburi.
peste tot copitele lor iscau confuzie şi îngrijorare
şi noaptea se decolora într-un ritm numai al ei,
când prinsă de timp se-ntorcea la origini.
ruptura
despărţirea e o linie frântă în adevărul timpului –
o buturugă uscată învelită în piei de şopârlă
pe care se caţără păianjeni plutitori încercând să refacă ruptura.
din gol poţi să vezi piramide şi cranii dezgolite
luminând departe în mare
prin ochiul albastru al ruinelor.
şi încet se refac ieslele disperării peste muşchii verzui
ai dimineţii în care te scalzi cu pielea înmuiată de nori.
de norii ploioşi. De ploaia îndopată cu îngeri plângători.
despărţirea e un canion prin care zboară vulturi cu ochi de oţel
în care rămânem schilodiţi pe viaţă
când totul se vede prin ceaţă
şi în urma noastră un ochi s-ar târî greoi şi fără lumină
şi s-ar lărgi atât de mult încât tot întunericul
s-ar revărsa peste noi.
la limită
atârnă cornul abundenţei de clanţele uşilor
de pervazuri şi olane
şi peste acoperişuri sunt corzi şi alămuri,
adânc, pasionat şi reţinut, nobil, tot mai sus, cu infinite irizări,
plânsul ascuns împrăştie polenul peste bazaltul visător
din care cresc naşteri imperceptibile şi plante –
forţe ale creşterii,
şi apoi fericirea plină de peruzele şi desfolieri nenumărate,
nenumite, pline de vibraţii dintr-o coapsă mai dulce,
dintr-un cer mai celest, peste capetele plecate, smerite.
şi unda mai verde, şi zborul mai vag,
vertijul pe marginea prăpastiei,
din care nu mai ieşi decât prin mantrele timpului.
senzaţii, idei
între vedere şi spunere se dărâmă un zid şi apele ţâşnesc vii
se ridică şi cad pentru a se netezi înainte
de-a se scutura din nou –
gândurile ivite cad în bazaltul florilor,
în ţesuturile vagi, încătuşate,
materii celeste cernute din unicitate în nisipuri mişcătoare –
în paginile albe, tremurătoare, temple/ turnuri se ridică şi vibrează
şi înmiresmează aerul, deşertul şi marea.
valuri peste dealuri se mişcă şi plâng, cu sare irizează valea,
cu vânt şi peruzea. Îngroapă oglinzile în starea de-a fi,
în sinele dezintegrat. Silabe peste silabe peste silabe
uitarea se cuibăreşte în vise, se zvârcoleşte, aţâţă
ca iar să se-nchege din tot ce e-n jur ordonate de-un creier
ce-a fost şi va fi, în vârtejul real, care-odată fiind, s-a pierdut.
şi drumul îngust se-ngustează mai mult pietruit cu idei
până când nu mai e decât o impresie, o vagă vedere prin mirişti
şi cuvintele derulate în alburi ca semănătoarele/
treierătoarele-n câmpuri.
xxx
amărăciunea se transformă în piatră, apoi în fluturi
apoi apă se face din care cruci se ridică
şi ne ridică şi pe noi mai departe în arhitecturi de cenuşă.
peste poduri dincolo de întuneric formele tună
şi piatra se face pietriş şi nisipul praf
şi trupuri de insecte dezintegrate în membre irizate şi aripi
şi ochi octogonali
prin care culorile cutreieră, culori descusute în flăcări
întoarse pe toate părţile până când nervurile ţiuie
în vis cineva se crede fluture şi lumea se multiplică,
zvonuri şi ochi şi frunze, umbre căţărate pe trunchiuri firave
întoarse cu alte feţe spre ferestrele transparente
dar totuşi discrete
ce lasă să treacă doar fumul subţire şi imaginaţii subtile
resturi de scântei aprinse de oasele ciocnindu-se de diguri
patul se lărgeşte şi devine ocean în care doarme un sfânt
un trup imens de zdrenţe şi spirit.
în vis cineva e fluture şi împărat
tronând între plantaţii de trestii de zahăr şi voci –
memoria în plină secreţie –
fire de păianjen întoarse spre bolţile creierului în plină naştere,
visare, uitare.
dar aici printre noi,
e doar un fluture care zboară printre flori umede şi case colorate,
fără reguli de circulaţie şi fără direcţie,
şi nici măcar nu se sinchiseşte.
la marginea maidanului şi dincolo
pe scări de apă şi sticlă iederi transparente
se desfăşoară în imaginaţie –
priviri fugare – înaintez printre clarităţi ce pulsează
printre mături sălbatice la marginea maidanului
unde copacii sunt vii
înfăşuraţi în jur cu artere şi nervi –peţiole de vibraţii –
se descotorosesc de prea multele frunze
cresc altele în locul lor şi umbrele se desprind din coaja zbârcită
cum pietrele sar din drum ca gheizerele şi aburii pământului.
spaţii fără centru susţinute de grădini suspendate,
plutind în mirare
printre icebergurile care ne dau târcoale să ne surprindă
şi nici un suflet pe mare pe tot întinsul de vid ce absoarbe
în adânc se petrec rituri obscure după care viaţa se mişcă
şi odată cu ea şi visarea, fluiditatea coruptă pe care-am simţit-o
ca apoi să dispară, înfruntând mişcarea, dispreţuind-o
odată cu lucrurile transparente ce fac acrobaţii prin aerul mut.
zbârnâituri de seminţe şi apă ascunsă. Ochi de vulturi.
sunt înconjurat de ele şi mă electrizează
şi nu ştiu cine mă ţine legat.
imperceptibil
nu se ştie unde-am plecat unde poţi găsi un suflet
niciunde locul impalpabil nu-l poţi gândi
spaţiile se dizolvă în amintire timp peste timp în timp
desfăcute în suprafaţă şi adâncime
focul permanent arde dincolo
percepţia înconjoară realitatea Anaconda în acţiune
sufocând-o şi desfăcând-o în moarte
ca petalele desprinse/ smulse din locul lor
cum desprinzi pasărea din aer şi peştii din ocean
şi dacă încerci să fii atunci aduci nedescrisul deasupra
a ceea ce e deja descris şi care dispare în cojile scrise
sub ţesătura de fibre şi nu se mai ştie devine un gol
de care vrei să te legi şi să-l multiplici prin privirea altora
şi astfel ruptura să continue
continuitate ruptă din focul ce arde dincolo de percepţii
şi dincolo de conturul/ schiţa incompletului.
xxx
în mijlocul florilor de cuarţ o insectă a mării
zbârnâie peste valuri stârneşte stropi de uimire
purităţi ne-ntâlnite.
ape colorate în vămi trec pe nesimţite
în tărâmul nevertebratelor cu flamuri mângâitoare.
un singur punct negru pâlpâie departe.
imensitate
în gol: cicatrici, în muţenie: sfinţenie
solzii fulgerului în cerul gri vineţiu
o scară marchează înălţarea cu treptele moi
şi distanţa e măsurată cu feliile ochilor
apa şi întunericul se contopesc
se urnesc către mare
xxx
totul întors pe dos ca şi cum ai trăi înăuntru nu înafară
în pielea unui bursuc, vulpi, veveriţe, pe rând
traiul din urmă printre lamele duşmane
în valea umbrelor fără frică şi fără frică
fără speranţă în final în propria piele deşi n-o recunoşti –
mirosul de buturugă arsă pe care se decapitează păsări
la fiecare cădere de frunză cu securi de zvon
zvonuri venite de departe din luminişuri –
din golfuri de zei în mări antice concentrice
printre vitrine spectrale
prezentul nu se mişcă începutul nu se mişcă
şi nici munţii de os crescuţi pe negul cerului
de miliarde de ani
păsările aici n-au vârstă cum nu au nici vânturile
printre zmeie libere
picurii apei au încetat zgomotele au îngheţat
în câmpie inundaţiile au dat naştere unui sfinx
priveşte înainte spre viitorul nemişcat
aici printre oameni sunt maşinării care toacă în gol
ce rămâne în urmă sunt iluziile vieţii noastre
reflecţiile din vitrinele spectrale