Viaţa în formă de corp
Aleargă după mine, neobosit,
se încurcă în umbre, stângaci
blândul trup mlădios
se-nconvoaie
în tăceri abisale,
în nopţi nesfârşite
nu-l văd, nu-l aud.
Viaţa în formă de corp
poartă povara
nopţilor albe de veghe,
ascultător,
credinciosul trup rănit
mereu re-născut,
ziua-i re-întors cu faţa
spre soare ca un mit.
Uneori îl pierd,
nu mai am corp
nici picioare de mers
prin câmpul de spini,
nici mâini de pictat „Apocalipsa”,
am rămas cu inima în vânt
agăţată în salcâmii de mai,
doar pentru iubit
e de ajuns...
La braţ cu corpul
Fug după corp nebuneşte,
pe malul Senei
îl ridic în braţe ca pe un frate
îl iert, mă iartă,
îmbrăţişarea-i eternă la Notre Dame
orologiu anunţă plecarea.
El este purtător de iluzii,
de semne incizate,
răni deschise, schingiuit
tras pe roată ca Horia
corpul-zid de cetate
nu moare,
bate la poarta eternităţii
mă-ntreabă zilnic cât mai trăiesc
cât sânge mai curge prin vene?
Cu el la braţ, o umbră alungită
risipită ca o boare.
caut prin cenuşa vremii,
urme spulberate de timp,
în a doua viaţă de apoi,
întrupată în Zeiţa de vis...