Culorile florilor de baltă
sunt atât de suave nebănuite
parcă vor să-ţi arate cum trebuie să te deschizi
către ziua care ţi se dăruieşte pe deplin –
ca şi cum tu ai fi
centrul Universului
cel fără de sfârşit
ca şi cum ai fi în zbor avântat
chirighiţa cu obrazul alb
înconjurată de atâta gol albăstrui
de care ea nu este interesată –
îşi caută suratele şi sporojesc cu mare nerăbdare
pentru că mereu
sunt aşteptate în altă parte
unde se poate întâmpla ceva
şi ele musai să fie de faţă
vor să cuprindă tot ce se poate din ziua de astăzi –
cea mai frumoasă
cea mai aleasă
şi cea mai lungă
ca un voal de mireasă
Gândul ăsta a mai trecut
o dată pe lângă mine
te pomeneşti că am dormit
atât de adânc
şi m-am apucat să-l visez din nou
fără să ştiu
acum nu cred că mai visez
pentru că mă uit la ceasul din oglindă
şi văd că au trecut cam trei ore
de când l-am privit ultima dată
dar nu voi aprinde lumina
ca să fiu sigură
că sunt trează –
ci voi începe să număr
d-a-ndărătelea
fără să mă gândesc
la ce mă gândesc de obicei
ca să nu mă încurc iar
cu visele care ar putea
să mă traverseze
ca şi cum aş fi
un fel de autostradă
cu optzeci de benzi
dus şi tot atâtea întors
şi pe deasupra
fără limită de viteză
Cuvintele s-au aliniat
ca la paradă
şi aşteaptă să fie chemate
să prezinte onorul –
şi a trecut o zi
şi au trecut o sută
şi au trecut mai multe sute
în acelaşi fel păgubos
şi nesărat
şi alb-murdar
şi de rahat
că lor li s-a acrit
de-atâta nemişcat –
şi au sărit din rând
s-au bulucit
spre o poartă uriaşă
unde au presupus
că este persoana cea mai aleasă
care să le facă strigarea
dar poarta aceea era înţepenită
de mult
şi bietele cuvinte s-au tocit
de tot
încercând să o deschidă –
acum se tăvălesc prin praf
să mai salveze măcar
pe acelea care nu s-au repezit
disperate
şi au alunecat peste cele micşorate
de atâta străduinţă – de abia se mai văd
şi nu se mai cunosc
Uneori simt aerul încărcat
cu miresmele dintr-o zi de mai
de la ruinele cetăţii Istria
bătută de valurile cristaline
schimbate de vânt şi lumină
într-o simfonie care te poartă
în mai multe straturi
de viaţă pline
ca să te-aducă din nou
în ziua cea eternă
în care ieri e azi şi mâine
şi mereu se-mbină
precum sângele alergând
încolo şi încoace